Ce mult am pierdut că nu am studiat istoria comunismului

Frământat de prezent, de automatismele de gândire ale societății și de propaganda politică, diferită de jocul democratic practicat de țări cu tradiții de sute de ani, am început să citesc despre comunism. Nu mi-a stârnit nicio melancolie, dimpotrivă. Am înțeles doar cum dispariția industriei comuniste – vândută, devalizată și distrusă de cei care o moșteniseră – a obligat milioane de români să plece peste hotare. Dacă România nu intra în sfera de influență sovietică, astăzi am fi avut autostrăzi încă din anii ’80, iar fabricile n-ar fi apărut pe hârtie, ci pe baze economice solide.

Dar n-a fost să fie. Economia centralizată s-a prăbușit. Gorbaciov a lăsat garda jos în fața lui Reagan, nu doar pentru că a fost primit ca un star la Washington, ci pentru că Uniunea Sovietică era falimentară. Se producea mult, dar greoi și cu costuri uriașe. Reagan – care numea URSS „imperiul răului” – știa bine situația, dar nici el nu se aștepta ca, după discuțiile sterile, Gorbaciov să-l caute la Reykjavik pentru a-i recunoaște slăbiciunea.

În România, Ceaușescu era deja depășit și erodat. Cu cât era mai adulat oficial, cu atât era mai detestat de popor. Eșalonul doi, simțind schimbarea, s-a pregătit să preia puterea. Și a reușit. Au apărut ca din neant, cu diplome, cu un aer de „noi veniți”, și poporul i-a crezut. Îi știa de fapt – nu erau altceva decât vechii privilegiați, nomenclaturiști cu școli de partid. Și-au eliminat conducătorul cu sânge rece și au pozat în dușmanii trecutului. Nu erau dușmanii comunismului, ci doar ai lui Ceaușescu.

Cuvintele lui Băsescu din 2004 rămân memorabile: „Adriane, ce blestem pe poporul acesta să aleagă între doi foști comuniști”. În realitate, toți cei de pe scena politică proveneau din același sol, chiar dacă, cum ironizau cei de la Divertis, „mai amestecați-vă și voi în alte partide, să nu fim toți grămadă”.

Dintr-o falsă reținere – ideea că istoria trebuie să fie doar îndepărtată, nu apropiată – am ignorat istoria comunismului. Dacă aș fi studiat-o mai devreme, aș fi înțeles că regimul de după 1989 nu era „noul”, ci tot „vechiul”. Schimbate erau doar costumele, nu și oamenii.

Chiar și după moartea lui Ion Iliescu, umbra comunismului rămâne. Brucan vorbea despre 20 de ani de tranziție. Realitatea arată că nici 40 n-au fost suficienți pentru a ieși din pustiu.

Poate greșesc eu în evaluare. Dar răsfoind cărți și articole despre istoria comunismului, observ mereu aceleași nume înainte și după Revoluție. Ceea ce dovedește că vorbele lui Stalin – „omul este cel mai prețios capital” – s-au confirmat: cel mai prețios capital al regimului comunist au fost oamenii săi. Ei au preluat puterea, o exercită și astăzi, doar că nu se mai luptă în cadrul unui singur partid, ci în partide diferite.

Umbra comunismului încă ne însoțește.

Sale!