Eu și… Capra Roșie

Vă mai amintiți cum era copilăria în comunism? Blocurile abia ridicate, cu betoane gri și locuri de joacă prost amenajate, iar noi, copiii cu cheia de gât, alergam printre ele fără să simțim cum trece ziua. În timpul școlii timpul curgea mai greu, dar în vacanță simțeam că începe adevărata aventură. Nu se termina bine anul școlar și deja eram în rata de Blăjani, care, după obicei, se mai strica pe la Antonescu.

Nu eram prea legat de băieții din Crâng, iar părinții îmi „negociau” vacanța: dacă luam premiu bun, mergeam la țară. Și mergeam. Ajungeam la Dodănești, unde tataie știa deja sunetul motorului. Când urcam dealul, îi vedeam zâmbetul. Un zâmbet care m-a însoțit mereu.

Deveneam rapid caprar. Cartea stătea sub braț, dar ochii nu prea o mai vedeau. Caprele sunt neastâmpărate, trebuia să le adun din tufe de cătină sau din spini de sparcetă. Însă laptele îmi plăcea, iar mai ales libertatea de a hoinări sub soare și de a ști „ceasul” după umbra zilei. Seara, mă întorceam acasă la timp, cu caprele rătăcite adunate la loc.

Anii au trecut, bunicii au venit la Buzău, iar eu am rămas cu dorul de libertatea aceea verde și luminoasă. Așa am hotărât, mai târziu, să reiau povestea: întâi cu una-două capre, apoi cu 42, aduse la casa strămoșească din Blăjani, cu ajutorul vărului Gabi. Am construit adăpost, am avut cioban, dar și primele dezamăgiri: oameni suspicioși, iepuri pierduți de frig, capre rătăcite. Am mutat apoi totul la Bănuță, unde era verde cât vedeai cu ochii. Până în august a fost bine, apoi seceta a ars tot. Atunci am ridicat adăposturi la Vadu Pașii și am schimbat optica: capre de rasă, aduse din Cehia, Germania, Portugalia. Greu le-a fost să treacă de la frunza de măslin la salcâm, dar s-au adaptat.

Astăzi ferma „Capra Roșie” e farmacie: colaborăm cu Căprirom pentru genetică, avem o sală de muls modernă, terenuri certificate bio pentru lucernă și fânețe, igienă ca la carte și lapte curat, fără mirosuri neplăcute.

Știți, acum cât de cât mă pricep. Fugă inexplicabilă a ciobanului m-a „instruit” și pe mine. Am înțeles, cel puțin la nivel biblic, de ce Scriptura vorbește despre despărțirea oilor de capre.

Și aici îmi amintesc de o vorbă a unui italian drag mie, Renzo. La o masă bogată, îmi povestea despre Brigitte Bardot, ajunsă la poarta Raiului și cerând îngăduința Sfântului Petru. Papa Ioan al XXIII-lea, „Papa cel bun”, ar fi zis: „Doamne, e oaie rătăcită, las-o să pască într-un colț al Raiului.” Dar Dumnezeu l-ar fi întrebat: „Ioane, tu nu ești de la țară?” „Ba da, Doamne!” „Și atunci cum să nu știi diferența între o oaie și o… păcătoasă?”

Ei bine, după ce am cumpărat țapi în loc de capre, măcar surpriza confuziei nu o mai am. Știu astăzi că viața, ca și ferma, nu iartă neatenția. Trebuie să știi să deosebești capra de țap, păstorul bun de cel amețit, și să-ți porți grijile cu umor.

Mătușa Gina mi-a spus odată: „Te-ai întors de unde ai plecat.” Și avea dreptate. Copilul cu cheia de gât, cu dor de soare și cu zâmbetul lui tataie în priviri, trăiește astăzi din nou printre capre – doar că de data aceasta povestea s-a transformat în destin.