Matei

„Avem băiat medic!” – mi-a spus Mirela și m-a strâns în brațe. A fost unul dintre acele momente care nu se uită niciodată, pentru că în ele se adună ani de muncă, de sacrificii și de speranțe. Matei este continuatorul unei munci dedicate stomatologiei, muncă pentru care Mirela a renunțat adesea la timpul pe care l-ar fi putut petrece cu copiii.

„S-a înnoptat, vine mama!”, spunea adesea Andrei, copilul cel mic, așteptând-o. Iar astăzi, după ani de răbdare și trudă, bucuria este deplină: Matei a terminat facultatea. Am avut emoții mari la festivitate, am avut lacrimi. Îmi aminteam etape din drumul lui și mi-l revedeau ochii sufletului: cum trecea strada în zona ASE din București, grăbit spre examen. Iar atunci când, ajuns în față, mi-a spus punctajul, m-a întrebat simplu: „E bine?” Evident că era bine – era la vârful piramidei. A fost descărcarea firească a unei încordări acumulate în ani de muncă.

Avem în suflet o listă lungă de oameni cărora simțim nevoia să le mulțumim – de la cei apropiați, care ne-au fost alături în creșterea lui, la profesorii extraordinari care l-au format și l-au sprijinit, la cei ce i-au insuflat disciplina sportivă ce l-a făcut să străbată zilnic, indiferent de anotimp, cei 9–10 kilometri până la școală pe bicicletă. Îi avem pe toți în minte, chiar dacă nu le rostim numele, pentru a nu risca să uităm pe cineva.

Un copil se zidește greu: cu multe minți și mâini, cu răbdare, cu tact pedagogic, cu intervenții făcute la vreme. Matei a fost mereu un copil bun și echilibrat. Alături i-a fost Adriana, prietena și colega lui de la Hasdeu, în curând soția lui, care a adus o contribuție frumoasă în drumul lui. Suntem recunoscători și fericiți.

Eu însumi am avut multe de învățat de la Matei: o formă de echidistanță față de oameni și situații, o răbdare așezată, un fel de a privi mai puțin subiectiv realitățile. Mă încântă la el modestia și bunătatea – trăsături rare și prețioase. Este un povestitor bun și, dincolo de lecturile lui sau de opiniile economice pe care și le-a format, discuțiile lui predilecte au fost despre pacienți și colegi care aveau nevoie de ajutor, despre oameni aflați la început de drum sau la finalul lui, care acceptau realitatea și luptau cu ea. S-a implicat, a căutat soluții, a simțit solidar. Pentru un medic, un asemenea caracter este o valoare uriașă, poate mai mare decât zece facultăți de medicină. Omenia este valoarea supremă – să-l țină Dumnezeu așa și să-l ocrotească mereu, căci fără ea, oricât de strălucit ar fi intelectul și oricât de solidă pregătirea profesională, omul nu este deplin.

Deși este la curent cu mersul societății, probabil se va dedica în întregime carierei, pentru că aceasta este pasiunea lui. Pentru noi, părinții lui, bucuria este imensă.

Sale!