L-am cunoscut pe Nicușor Dan în vremea când frecventam un grup de dezbateri numit, dacă memoria nu mă înșală, La taifas. Un om inimos, serios și deștept organiza aceste întâlniri, unde nu era vorba de conferințe solemne, ci de dialoguri vii, deschise. Acolo am întâlnit oameni valoroși și am început să simt că încep să înțeleg mai bine lumea.
Printre cei care veneau era și Nicușor Dan, deja cunoscut în Bucureștiul de atunci. Țin minte cum, la câteva întâlniri ce aveau loc într-un pub de pe Calea Victoriei, ajungea mereu ultimul. Dacă nu mai găsea loc, se așeza simplu, pe treapta de la intrare, cu rucsacul în spate. Era modest, tăcut, fără pretenții de vedetă politică, deși era cel mai cunoscut dintre noi.
Cred că e greu să impui unui om liber rigorile protocolului – dar, în același timp, nu cred că i-ar fi greu să le învețe, dacă ar fi nevoie. Pentru mine, protocolul a fost întotdeauna ultima problemă. L-am respectat, dar adesea m-a amuzat. Excesul de formalism mi se părea nefiresc, iar în spatele lui descopeream adesea personaje fade, fără miez.
Așadar, mă întorc la melodia lui Pitiș: important e cum și cât gândim. Restul sunt ornamente. Îmi plac oamenii care nu miros a șmecherie, care nu simt nevoia să-și arate mereu fațada lustruită pentru public, dar care în privat nu corespunde cu nimic.
Cuvant despre Cer
Blăjani – file de monografie
Fascinația rostirii
Recuperări istorice
Daruri cu tâlc
Retropelerinaje Buzoiene
