Am auzit cândva că îți dai seama că cineva a îmbătrânit atunci când își însoțește fiecare vorbă cu o glumă. M-a pus pe gânduri afirmația asta: înseamnă că eu am fost bătrân încă de mic. Sunt de felul meu voios, iubesc glumele bune, râsul sănătos și, mai ales, nu scap nicio ocazie să argumentez ceea ce spun cu o poantă.
Nu știu de când sunt așa, dar e limpede că e o trăsătură veche. Ce pot face? Mă împac cu gândul acesta. Paradoxal, dacă aș fi pus să spun o glumă la un concurs, n-aș reuși să-mi amintesc nimic. Însă, în conversație sau în contexte sociale, rareori se întâmplă să nu iasă la suprafață din subconștientul meu umoristic câte o scânteie. Uneori aleg să o opresc acolo. Alteori nu rezist. Mi se pare nedrept să râd doar eu, în sinea mea, și să nu împărtășesc bucuria și cu ceilalți din jurul meu.