Versul lui Arghezi, care a știut să deschidă realitatea cu ranga, e punctul de plecare al unei meditații despre neputință, vanitate și limite. „A vrut o mie, dar a făcut doar șase”!
Mă uit cu oarece candoare la cel care din vodă se vrea măcar boier de zonă.
Că ies doar șase din 1000 se poate întâmpla, chiar dacă doar hazardul sau poate înțelepciunea superioară a universului a decis.
Eu tot vreau, chiar dacă voi ….
E drama celui care și-a trăit viața într-un decor de ambiții goale, irosindu-ne pe noi, pentru visările lui. Arghezi, din adâncul observației sale ascuțite, a înțeles că neputința omului nu e doar o slăbiciune, ci o condiție: omul vrea mereu să pară mare, dar ajunge mic tocmai prin încercarea de a se arăta altfel decât este.
„Când ți-au ieșit doar șase, te oprești.” – un sfat pe care orgoliul nu-l ascultă niciodată. Cei ce se opresc la timp sunt rari; ceilalți, orbiți de propria imagine, urcă până la epuizare și apoi cad în tăcerea scaunelor goale. Imaginea este puternică și contemporană: posturile, funcțiile, diplomele rătăcite, toate par trofee, dar se risipesc repede ca „linii tremurate pe hârtie”.
Arghezi vorbește cu ironie calmă și luciditate amară despre penibilul ce devine o stare. Nu e un reproș, ci o constatare, chiar o tristețe care cere îndurare. Dar el e poet, își poate permite. Realitatea nu e totuși licență poetică.
În fine, omul se ascunde în spatele aparențelor, se parfumează, dar e tot cel care din 1000 a făcut doar șase, sau poate nici de-un șase! Iar de la șase la 1000 e cale lungă tare, pe care chiar de nu și-a imaginat că e, tot e!
Ceai de urzică
Cuvant despre Cer
Blăjani – file de monografie
Recuperări istorice
Daruri cu tâlc
Fascinația rostirii
1 comment