Emeric Ienei – antrenorul unei epoci de aur și amintirile unei generații

Pe 5 noiembrie 2025, România și lumea sportului au pierdut un simbol al eleganței și al valorii: Emeric Alexandru Ienei (născut la 22 martie 1937, în Agrișu Mare, județul Arad). Un om al măsurii, al respectului și al performanței, care a dus Steaua și echipa națională pe culmile gloriei.
Pentru mulți, numele lui Jenei nu înseamnă doar un antrenor, ci o epocă întreagă a sportului românesc.

Un fotbal al eleganței și al educației

Mi-a plăcut și mie fotbalul. Jucam în echipa școlii și, nu o dată, săream gardul din spatele Școlii nr. 1 din Buzău ca să putem ajunge la meciurile României.
Trăiam într-o vreme în care patriotismul era forțat și adesea ipocrit, dar sportul – mai ales fotbalul, gimnastica și handbalul – deveniseră forme reale de exprimare a identității naționale. Într-o țară izolată, fotbaliștii ni se păreau oameni cu o viață fantastică: călătoreau, vedeau lumea, aduceau acasă libertatea prin victoriile lor.

Totul se întâmpla în epoca lui Emeric Jenei. Nu l-am întâlnit niciodată, dar l-am admirat întotdeauna. Era un om educat, discret, echilibrat, un adevărat model. Atât el, cât și Mircea Lucescu, au dat valoare și demnitate fotbalului românesc. Sportul acela era o școală de viață, un spațiu în care se învăța respectul, disciplina și performanța. Nu existau mondenități, scandaluri sau superficialitate. Despre Jenei – cu atât mai puțin.

Sfârșitul unei epoci

Cam odată cu retragerea lui Jenei din fotbal, m-am retras și eu din calitatea de microbist. Cu moartea lui se încheie, simbolic, o epocă de aur a sportului românesc – o epocă în care sportul însemna educație, sacrificiu și noblețe.
Astăzi, privind înapoi, nu putem decât să ne înclinăm în fața unei generații care a făcut din sport o formă de cultură și din victorie un act de demnitate națională.

Emeric Ienei rămâne în memoria noastră ca antrenorul care a dus România și Steaua pe culmile gloriei, dar și ca omul care a făcut din fotbal o lecție de viață.

Sale!