Povestea aceasta nu e din Buzău, ci din Galați. Am multe legături cu orașul acela, dar nu m-am gândit niciodată că, la mai puțin de două ore de Buzău, oamenii pot fi atât de diferiți, cu tradiții și feluri de a trăi care au o savoare aparte.
Zilele trecute am fost la ceea ce mi s-a spus că este Cina. În fapt, era o rugăciune pentru un suflet care se luptase cât a putut să rămână în viață. Madalina — un trup care trăgea de fiecare suflare, după ce, timp de trei ani, ca o navă aflată în derivă, a fost nevoită să renunțe, pe rând, la organele ce nu o mai ascultau.
Nu am cunoscut-o direct. Doar prin telefonul care suna adesea lângă mine și din care auzeam vocea ei — când plină de speranță, când deznădăjduită. Mai des plină de speranță. Atât de multă încât făcea planuri pentru când se va întoarce acasă.
Am găsit-o în capela bisericii Sfântul Dumitru din Galați, între alte trei trupuri, peste care vegheau icoane cu Învierile săvârșite de Hristos. Doar amintirile mai înviau acolo.
Amintiri din blocul copilăriei, din vremurile în care vecinii nu se pizmuiau.
Pe atunci, oamenii se simțeau unii altora aproape. Își puneau numere la mașini cu soț, ca să poată merge împreună, duminica, în vremurile cu circulație alternativă. Țineți minte acele vremuri? Apoi s-au botezat între ei, s-au cununat, au crescut împreună și, mai târziu, și-au făcut un grup de WhatsApp — ca o încercare de a nu lăsa timpul să stingă legăturile.
Din păcate, nu am reținut numărul blocului.
Dar parte din copiii de atunci erau acum acolo, lângă Madalina. Au ajutat-o în boală cu tot ce au putut. Iar acum o ajutau din nou — păstrându-i vie memoria. Povesteau printre micile piramide de fructe pe care le numeau, cu o duioșie firească, colive de fructe.
Madalina a fost un Iov.
Bolnavă de cancer, a trebuit să vadă cum îi moare tatăl — locuiau în același bloc, dar boala nu le-a mai permis să se viziteze. Apoi și-a pierdut și mama. Nici măcar nu a putut fi acolo, prinsă între zecile de internări și tratamente, incapabilă să vină, fie și în scaunul cu rotile, la înmormântare.
A mai trăit doar câteva luni după aceea. Și-a pregătit totul, pas cu pas. O moarte lucidă și cumplită, pentru că a știut tot timpul ce se întâmplă.
Copiii blocului, ajunși astăzi oameni mari, au început să se ducă unii pe alții.
Ce trist e să rămâi doar cu amintirile lor. Să aprinzi lumina în scara blocului, știind că tot mai multe ferestre rămân stinse si fara alte povesti.
Ceai de urzică
Fascinația rostirii
Recuperări istorice
Blăjani – file de monografie
Retropelerinaje Buzoiene
Daruri cu tâlc
