Confesiune despre foame, post și măsura pe care încerc să o învăț

Nu știu exact când am început să mă gândesc altfel la foame. Poate într-o dimineață în care am simțit un gol în stomac și mi-am dat seama că nu e un gol care mă doare, ci unul care mă cheamă. Un fel de atenționare blândă că mi-am pierdut măsura și că ar fi bine să mă întorc la ea.

Hemingway spunea că atunci când era flămând vedea lumea mai limpede. Eu nu sunt Hemingway și nici artist nu mă pretind, dar ceva din ce spunea el înțeleg totuși: foamea, dacă nu te sperie, te clarifică. Te întoarce către tine, către ce ești cu adevărat.

Și-a început postul. A început și pentru mine, nu doar în calendar. Și m-a pus pe gânduri. Ce fac eu, de fapt? Postesc sau doar schimb farfuria? Mă înfrânez sau doar substitui mâncarea ca să nu simt că renunț la ceva?

Mi-am dat seama că, deși postul nu cere să fac foamea, există o diferență mare între a mânca mai puțin și a mânca pe săturate, dar cu ingrediente „de post”. Știu foarte bine cum e să te amăgești: fără carne, dar cu două porții de cartofi. Fără brânză, dar cu pâine cât pentru doi oameni. Și-atunci nu postesc. Doar evit carnea. Atât.

Și mai știu ceva: nu pot poza în martir al postului când am douăzeci de kilograme în plus. E o realitate simplă. Nu pot să spun că „mor de foame” când știu că am rezerve. Tocmai de asta, foamea nu e tragedie pentru mine. E ocazia mea de a-mi recăpăta măsura pierdută.

Uneori mă gândesc că n-aș avea dreptul să dau sfaturi altora, atâta timp cât nici eu nu-mi duc bătăliile perfect. Dar am înțeles între timp că Dumnezeu nu lucrează prin oameni perfecți. Lucrează prin oameni sinceri. Și că uneori, lupta mea stângace spune mai multe decât o lecție impecabilă.

Îmi răsună vorba părintelui Necula: …măcar să nu ne mâncăm aproapele ….
Da, postul începe în farfurie, dar se termină în inimă!

Mai este ceva, ceva ce nu pot trece sub tăcere. Când simt o foame ușoară, mă gândesc la cei pentru care foamea nu e exercițiu, ci viață. Și atunci înțeleg puțin din lumea lor, din fragilitatea lor, din curajul lor. Încep să văd altfel pâinea, munca, ziua întreagă. Parcă se luminează ceva înăuntru.

Așa învăț, încet, că foamea mă învață disciplină.
Că postul, trăit cu măsură, mă învață libertate.
Că tăcerea din farfurie poate deschide un fel de liniște în suflet.

Nu prea reușesc mereu….
Dar știu că încerc!
Și încerc cu gândul că uneori, un pas mic spre măsură e mai valoros decât o hotărâre mare pe care n-o duc până la capăt.

Restul sunt detalii, importante și ele pentru că uneori se mai mai spune că însuși diavolul se ascunde în detalii. Dar fără detalii ce ne-am face?!

Da, nu e simplu! Nu e nici complicat! E viață, iar viața săntoasă spritual și fizic înseamnă și renunțare …

Da, dar cât de greu e să renunți la confortul tău zilnic!

Ce zici? E greu? Renunți sau doar te întrebi?
Poate că postul începe și acolo unde încep întrebările despre viață și sensul ei.

Sale!