De multe ori, oamenii vin la biserică purtând, pe lângă durerea despărțirii de cineva drag, și o altă neliniște: teama că nu vor reuși să facă pomenirea la termenul cuvenit.
„Părinte, se împlinesc șase luni chiar între Crăciun și Bobotează. Ce facem? Nu este păcat dacă trece data?”
Întrebarea aceasta, pe care o aud adeseori, izvorăște din dragoste, din respect pentru cei plecați dintre noi, dar uneori și dintr-o înțelegere prea rigidă a rânduielilor bisericești.
Cred că este important să lămurim un lucru: Biserica a rânduit zile pentru pomenirea celor adormiți, dar nu a transformat iubirea și rugăciunea într-o obligație care trebuie îndeplinită sub amenințarea unui termen-limită.
Pomenirile de la trei, nouă și patruzeci de zile, de la trei, șase și nouă luni, de la un an și din anii următori au semnificații duhovnicești. Ele ne cheamă să nu uităm, să ne rugăm, să păstrăm comuniunea iubirii cu cei care au trecut din viața aceasta.
Dar aceste date nu sunt hotare dincolo de care rugăciunea își pierde valoarea.
De ce nu se fac parastase între Crăciun și Bobotează?
Pentru că Biserica are și un timp al bucuriei, după cum are un timp al pocăinței, al reculegerii și al pomenirii celor adormiți.
Nașterea Domnului este una dintre marile sărbători ale creștinătății. Este sărbătoarea venirii lui Dumnezeu în lume, a luminii care pătrunde în întunericul existenței omenești. Această bucurie se prelungește până la Botezul Domnului și la sărbătoarea Sfântului Ioan Botezătorul.
De aceea, rânduiala Bisericii prevede ca între Crăciun, 25 decembrie, și Bobotează, 6 ianuarie, să nu se săvârșească parastase. Tradiția tipiconală cuprinde chiar un interval mai larg, de la 20 decembrie până la 7 ianuarie.
Nu pentru că cei adormiți ar fi uitați. Nu pentru că rugăciunea noastră ar deveni nepotrivită. Ci pentru că slujbele Bisericii urmează un ritm duhovnicesc în care fiecare sărbătoare își păstrează înțelesul și frumusețea.
Bucuria Crăciunului nu înseamnă uitarea celor morți, după cum pomenirea celor morți nu înseamnă pierderea nădejdii în Înviere.
Ce facem dacă sorocul cade în această perioadă?
Lucrurile sunt mai simple decât ne imaginăm.
Dacă pomenirea de patruzeci de zile, de șase luni sau de un an cade într-o perioadă în care nu se oficiază parastase, aceasta se poate face înainte sau după perioada respectivă, prin înțelegere cu preotul.
Pentru sărbătorile care urmează, cei care au de făcut pomeniri pot lua în calcul sâmbăta de 19 decembrie 2026 sau, după încheierea perioadei sărbătorilor, sâmbăta de 9 ianuarie 2027.
Nu este nevoie să ne grăbim cu teamă, să căutăm soluții împotriva rânduielii sau să trăim cu sentimentul că am greșit față de cineva drag.
Dimpotrivă, respectând rânduiala Bisericii, ne arătăm încrederea în înțelepciunea ei.
Iar în ziua în care se împlinește sorocul putem aprinde o lumânare, putem rosti o rugăciune acasă, putem face un gest de milostenie și putem duce numele celui adormit la Sfânta Liturghie, pentru pomenire la Proscomidie.
Pentru că pomenirea la Sfânta Liturghie nu încetează odată cu sărbătorile. Ceea ce nu se săvârșește în aceste zile este slujba parastasului.
Pomana nu trebuie să devină o povară
Mai există un aspect asupra căruia aș vrea să insist.
Uneori, grija pentru cei adormiți se transformă într-o preocupare excesivă pentru numărul pachetelor, pentru felurile de mâncare, pentru obiectele care trebuie împărțite sau pentru respectarea unor obiceiuri locale.
Toate acestea pot avea frumusețea și rostul lor, atunci când sunt făcute cu credință și cu măsură.
Dar nu cantitatea lucrurilor oferite hotărăște valoarea pomenirii.
O colivă, un colac, o lumânare și o rugăciune sinceră pot exprima mai multă iubire decât o masă costisitoare, pregătită cu neliniște și cu teamă de judecata celorlalți.
Nu trebuie să ne împrumutăm și nici să ne împovărăm pentru a face o pomenire, sa ne pară rău că ne-am întins mai mult decât puteam duce.
Iubirea nu expiră la o anumită dată
Cei plecați dintre noi nu rămân în viața noastră numai prin respectarea unor date din calendar. Ei rămân prin rugăciune, prin recunoștință, prin binele pe care îl facem în amintirea lor și prin credința că despărțirea nu are ultimul cuvânt.
Biserica nu ne cere să alegem între bucuria Nașterii Domnului și iubirea pentru cei adormiți. Ne învață să le trăim pe amândouă, fiecare la timpul și în rânduiala ei.
De aceea, celor care se îngrijorează că trece sorocul unei pomeniri în perioada sărbătorilor le-aș spune să fie liniștiți.
Să respecte rânduiala, să stabilească împreună cu preotul ziua potrivită, să se roage și să nu transforme o faptă a iubirii într-un izvor de frică.
Dumnezeu nu măsoară dragostea noastră după precizia calendarului, ci cunoaște credința, rugăciunea și sinceritatea inimii.
Iar adevărata pomenire începe cu numele celui drag rostit în rugăciune și continuă prin binele pe care îl lăsăm în lume în amintirea lui.