Luks a ajuns la concluzia că atunci când ajuți, creierul eliberează substanțe chimice care dau naștere unei euforii naturale. Hormonii stării de bine, precum oxitocina, curg prin corp. Oare ce spune Allan Luks este doar o poveste? Ronel mi-a demonstrat că nu!
Era înainte de Crăciun. Colegii mei din învățământul sanitar de la Buzău și de la Colegiul Paulescu, împreună cu elevii, au organizat tradiționala colectă de sprijin. Am ales Blăjani ca destinație, iar doamna Doina David ne-a indicat unde doare cel mai tare.
La Ronel a fost cel mai greu. Am ajuns seara. Am traversat o vale cufundată în beznă. Dincolo de vale, o casă care stătea să se prăbușească, dar tăcută, ne-a ieșit în cale. Mai sus, o casă aproape căzută, dar vie prin vocile care răsunau din ea. Aici locuiesc Ronel și soția lui. Am mai scris despre ei cândva.
Nu găseam intrarea. Gardul se plecase, iar un tăpșan ne bloca drumul – deși, aici nu se poate vorbi de drum. Am urcat până am dat de ceea ce părea a fi o poartă. Cu greu i-am dat de capăt încuietorii care ne ținea afară, deși, cred că am fi putut ocoli poarta la cât de șubred era gardul. Am trecut cu grijă de obstacol și apoi, atenți să nu cădem în groapa săpată chiar lângă poartă, ca în “Singur acasă”, am pornit pe aleea ce ducea spre ceea ce fusese odată o casă.
În spate, casa era deja prăbușită. În față, unde totul părea ruină, se auzeau voci. Vorbeau la lumina unui bec alimentat cu baterie. Nici acum, în 2024, nu au lumină.
În fine, i-am scos afară. Nu s-au lămurit prea bine cine suntem. Au luat ce le-am lăsat și au intrat înapoi în casă.
Ei bine, i-am simțit pe toți fericiți. Nu, nu erau fericiți pentru că o duceau mai bine comparativ cu alți semeni. Erau fericiți că ajutau. Simțeau că acolo ajutorul era cel mai bine venit.
La întâlnirea în sat, tot grupul avea o stare de bună-dispoziție. Cu fiecare familie vizitată, cu fiecare ajutor dat, starea de bine creștea. La Ronel a atins apogeul. E clar, e mare fericire să faci bine. Merită să repetăm starea aceasta de bine!”