Să nu ne mai înfulecăm unii pe alții. O lecție din Anzi

Trăim vremuri în care pare că am uitat cum e să ne sprijinim unii pe alții. Din păcate, discuțiile publice de azi sunt tot mai des dominate de o poftă nestăvilită de a ne vedea linșându-ne între noi. Ne privim cu suspiciune, căutăm vinovați în cei din jur, în loc să ne privim cu compasiune.

Ei au, noi n-avem. Ei nu muncesc destul, noi muncim prea mult. Ei nu plătesc taxe, noi suntem stoși de stat. Ne-au convins că problema e aproapele, nu sistemul. Și astfel, românul, cel care are cel mai ridicat impozit pe muncă din Europa, ajunge să devină și detractorul voluntar al comunității lui. Se uită chiorâș la vecin, nu la nedreptate.

Nu așa se construiește o comunitate. Noi, românii, moștenim din comunism – dar și din firea noastră balcanică – o slăbiciune: aceea de a ne sparge comunitățile din interior, de a ne rupe unii de alții tocmai când ar trebui să ne strângem rândurile.

Dar dacă ne-am recunoaște rănile comune? Dacă am accepta că suntem la greu, că am fost duși de nas cu promisiuni economice fără acoperire? Ar însemna să nu ne mai lovim, ci să ne sprijinim. Ar însemna să nu ne mai înfulecăm unii pe alții, ci să ne salvăm împreună.

Un exemplu care ar trebui să ne rămână în minte este Miracolul din Anzi. În 1972, un avion cu 45 de oameni s-a prăbușit în mijlocul munților înghețați dintre Argentina și Chile. Supraviețuitorii au trăit 72 de zile în frig, foamete și disperare. Și-au improvizat adăposturi din scaunele avionului, au dormit îmbrățișați ca să nu înghețe. Au renunțat la ideea că vor fi salvați de alții și au decis să se salveze unii pe alții. Trei dintre ei au pornit pe jos, fără hartă, fără echipament, doar cu speranța că dincolo de munți e viață. Și au reușit.

Aceasta e lecția lor. Nu victoria individuală, ci salvarea comunitară. Acolo, în munți, nu a contat cine era mai deștept, mai bogat, mai puternic. A contat cine mai avea puterea să-și ducă aproapele un pas mai departe.

Poate că și noi, astăzi, ar trebui să facem același lucru.