Pentru domnul cu BMW-ul negru: doamna cu Loganul alb nu ajunge în iad

La poarta iadului, Dante a lăsat un avertisment: „Voi care intrați, lăsați orice speranță.”
Eu, totuși, mai păstrez una – speranța că ne putem purta ca oameni. De aceea scriu.

Era o zi obișnuită. Trafic, claxoane, nervi. O doamnă într-un Logan alb a oprit pe un loc de parcare. Al altcuiva. Se vedea. Era acolo, în mașină, probabil își aștepta copilul de la meditație. Nu deranja pe nimeni. Dar, din senin, a apărut el: domnul cu BMW-ul negru. Și s-a dezlănțuit.

Parcă ieșise dintr-un film cu demoni – nu doar că vorbea tare, dar înjurăturile lui păreau scoase dintr-un abecedar al mâniei. Dacă-l întrebai atunci de vreun sfânt, cu greu cred că ar fi știut să-ți spună unul. Dar știa, cu precizie, toți dușmanii sfinților.

A fost dureros să-l privești: nu pentru că nu avea dreptate – poate chiar avea – ci pentru că părea mistuit dinăuntru, prins într-un iad pe care și-l construise singur.

Doamna a plecat. El a rămas, înjurând. Pe locul lui, pe locul nostru, în miezul unei furii care nu avea nicio legătură cu o simplă parcare. Abia când m-a văzut și-a înghițit vorbele, dar privea de parcă apărusem acolo să o duc pe doamna pe tărâmuri prefigurate deja prin cele zvârlite pe gură.

Așa arătăm azi, adesea, în trafic: ne aprindem din nimic, țipăm, claxonăm, gesticulăm, ne supărăm ca și cum cineva ne-a furat o viață întreagă, nu doar câteva minute.

Și mă întreb: nu e cam mult? Nu e toxic un asemenea mod de a trăi? Nu ne punem singuri cărbuni sub scaun, zi de zi?

Se circulă greu, da. Sunt blocaje, nervi, lipsă de locuri de parcare. Dar de aici până la un asemenea comportament …..

Domnule cu BMW, doamna cu Loganul alb nu va ajunge în iad pentru cele cinci minute pe locul dumneavoastră.
Dar dumneavoastră… vă tot învârtiți în el, aprins de furie, de neputință, de lipsă de răbdare.

Iadul începe unde se termină omenia.

Alegeți celălalt drum: răbdare, educație, bun-simț., adevăratele căi regale ale unei vieți mai bune.

Sale!