Cine nu-ți uită ochii!?

A plecat de mult. Îi era rândul, după vârstă. Povestea mi-a revenit brusc în memorie, citind o piesă de teatru. O ficțiune. Dar el a fost viu, iar istoria vieții lui un miracol.

Trăia cândva într-un apartament din Blocul 48, Micro 14. Un bărbat tăcut, cu spatele ușor adus spre pământ, de parcă tot căuta în pulberea timpului. Mă privea scurt. Greu a găsit calea să-mi de destăinuie. Il vizitasem de ceva ori, pe la sfeștanii.

Trupul îi părea obosit, deși era strângea ferm mâna. Însă ochi purtau ceva ce nu se uită: rămășița unei lupte pe care o câștigase, cum nu reușise nici Napoleon, contra rușilor. Nu, nu câștigase războiul, ci doar ce i-a mai rămas din viața de acceptabilă libertate.

Fusese luat din satul lui la  războiul  care nu-i mai aparținea, așa cum nici un război nu aparține celor simpli. Era tânăr, cu obrajii roșii de muncă și cu mâinile asprite de coasă. A fost trimis la Cotul Donului, acolo unde pământul se sfărâma sub bocancii înghețați. Când s-a spart frontul, viața și speranța au devenit moarte și infern.

Pentru alții moarte, pentru el doar un lung iad.

 A fost dus în lanțuri, a primit un număr. Începea o nouă viață, sau un preludiu al morții.

N-a fost exil, n-a fost pedeapsă, n-a fost nimic oficial. A fost pur și simplu Siberia.

Anița Nandriș povestea cum femeile dormeau cu șobolanii sub rochie și cu gheața în suflet. La el a fost altfel: șobolanii erau în om, iar sufletul — înghețat.

A cărat bușteni pe geruri de minus 40, a ridicat barăci pentru alții, a învățat să tacă în limba rusă. În Arhipelagul Gulag, Soljenițîn scria că omul devine praf. El n-a devenit. A rămas om, dar cu prețul unei ierni continue în piept.

Viața descrisă e ruptă din 20 de ani în Siberia. Replică masculină la Anita Cudla.

Acasă, mama i-a plâns  lipsa până s-a dus. E greu să nu ai nici mormânt. Au îngropat simbolic niște haine goale. Toate pomenile au fost făcute, după rânduială, 7 ani. cum se cuvenea.

Soția? Poate și-a refăcut viața. Doamna care-l însoțea poate era chiar ea, cea care credea că o cununie nu e dezlegată nici de moarte, sau poate alta. Nu știu. Nu am întrebat. Oricum, nu era de condamnat dacă nu era prima.

Anii au trecut, acolo, în Siberia. Și într-o zi, i s-a spus: „poți pleca.”

Dar cum te întorci când toți te cred mort? Cum dovedești că ești viu, când cei de-acasă s-au împăcat deja cu moartea ta?

Drumul spre sat nu mai era sub gloanțe, ci sub priviri străine. Când a ajuns, nu l-a recunoscut nimeni. Și a dat toată casei ca un câine alungat, adunând vești. Nu stârnea interesul nimănui. Nimeni nu-l revendica. Poate că nici nu-l voia … Avea dreptul să gândească așa.

Nici el nu putea deranja. Putea părea doar un strigoi.

S-a plimbat printre case, a privit porțile, a atins cu palma zidurile copilăriei. Nimeni nu i-a zis nimic. Nimeni n-a știut cine e.

În piesa „Negustorul de glorie” – piesa scrisă de Pagnol și Nivoix – tatăl nu-și mai vrea fiul. Pe moartea lui se construise gloria cea nouă, a tatălui de erou. Citiți piesa. Ar fi comedie, dacă nu ar fi o mare dramă.

Aici nu puteam vorbi de glorie. Sovieticii continuau să fie la putere și în România. Luptase contra lor. Era liber, dar nu putea pretinde glorie. Nici el, nici tatăl.

Stătea pe banca din fața casei și priveam, ca în Spovedania pelerinului rus. De fapt avea ceva din acea imagine, așa cum mi-o construisem eu.

Cred că și-a întâlnit în drum și soția. Nu mai știu. Părea că lumea lui s-a terminat. Nimeni nu știa cine e. Doar tatăl! Tatăl l-a recunoscut în drum. Ești fiul meu! După ochi te știu.

Exilul i-a mutilat trupul, dar nu i-a stins ochii. Sau poate că tatăl căuta zilnic de la poartă lumina acelor ochi.

Păcat că nu mai știu cum îl cheamă. Merita o poveste mai mare. Dar poate copiii sau nepoții îl vor descoperi în aceste rânduri și îi vom rescrie istoria.

Sale!