De la Dej la Iliescu – câteva curiozități 

Moartea lui Ion Iliescu aduce din nou în lumină, voit sau nu, o serie de paralele curioase între fostul președinte al României și unul dintre precursorii săi în ierarhia comunistă, Gheorghe Gheorghiu-Dej. Ambii au murit de cancer pulmonar, dar în jurul acestor decese plutesc ecouri diferite: Dej ar fi fost, potrivit unor teorii, iradiat de sovietici pentru a-i curma ascensiunea autonomistă; Iliescu, dimpotrivă, ar fi fost salvat în 1989 cu sprijinul Moscovei, pentru a asigura o tranziție „controlată” spre democrație.

Viețile lor, deși paralele în câteva puncte, au avut trasee foarte diferite. Dej a cunoscut lagărul, frigul și cariera de jos, în vreme ce Iliescu a fost „dospit” în funcții importante încă din tinerețe – de la tânărul ministru în anii ’60 până la președintele postrevoluționar al țării.

Chiar și ora morții pare să fi fost consemnată în registrele istoriei cu o stranietate simbolică: Gheorghiu-Dej a murit la ora 16:00, după cum nota ziarul Scînteia, oficiosul Partidului. Iliescu – la 15:30, potrivit știrilor din presa recentă. O jumătate de oră care pare să lege două epoci, două tipuri de regim și două tipuri de tăceri.

Ambii au trecut, într-o formă sau alta, prin experiența „cabinetului special”, locul unde medicina și politica se întrepătrundeau într-o rețea greu de pătruns. Boala nu era doar o chestiune medicală, ci una de stat. În jurul lor se țeseau legende, se păstrau tăceri și se construiau succesiuni.

Într-o lume în care cuvintele deveneau uneori arme, expresiile celor doi au rămas în istorie în moduri diferite. Dej spunea că „adevărul iese ca sula din sac” – o metaforă rustică, brutală, dar eficientă. Iliescu, în schimb, le cerea adversarilor să „nu-i bage sula în coaste” – o imagine care îmbină victimizarea cu ironia. Nu știm dacă Ceaușescu, fost cizmar, le-ar fi dat sau nu dreptate, dar pare că sula a devenit un instrument politic veritabil în tranziția dintre epoci.

Moartea lui Iliescu a stârnit reacții mixte. Presa a fost departe de tonul hagiografic din trecut, semn că principiul „despre morți, numai de bine” s-a abrogat, cel puțin la acest nivel. În schimb, la moartea lui Dej, Iliescu însuși – tânăr activist sub coordonarea lui Nicolae Ceaușescu – avea grijă ca mesajele oficiale de condoleanțe să fie orientate „spre viitor”, fără evocări prea personale ale celui dispărut. Istoria pare să fi închis cercul: moartea lui Iliescu nu a fost însoțită de cenzură, ci mai degrabă de o resemnare tăcută.

Un ultim detaliu, trecut cu vederea de mulți, închide cercul: Dej l-a învins politic pe Alexandru Iliescu, tatăl lui Ion, în lupta pentru conducerea Partidului. A fost, într-un fel, prima înfrângere a familiei Iliescu în istoria PCR. Câteva decenii mai târziu, fiul învingea sistemul prin el însuși – dar fără să-l schimbe cu adevărat.

Dincolo de biografii și coincidențe, rămâne impresia că tranziția românească a fost mai degrabă o prelungire lentă a trecutului, cu actori vechi în decoruri noi. Iar când sula iese din sac, nu doar adevărul doare, ci și istoria.