Sunt un conservator progresist

Un coleg profesor de teologie de la Constanța mă acuză mereu că sunt progresist. Probabil că are dreptate, dar fără ca eu să am obsesii ideologice. De fapt, nici nu înțeleg prea bine toate ideologiile actuale și nici nu le văd aplicate, în mod real, pe teren.

Contestatarul meu, un fervent conservator naționalist, conduce o mașină străină, călătorește doar în Occident, se tratează acolo pentru că „e mai bine”, folosește ultima tehnologie și rețelele sociale, cumpără din supermarketurile multinaționale – dar se declară patriot și conservator. Să fie ipocrizie? Să fie o eroare conceptuală? Nu știu.

Eu, în schimb, mă recunosc progresist atunci când vine vorba de tehnologie. Nu sunt mare fan, am destule stângăcii, dar nu pot să nu o recunosc drept formă de progres, mai ales că parțial o folosesc. Cum ar fi să o folosesc și, în același timp, să o blamez?

Pe de altă parte, în ce privește valorile care țin de rădăcini, identitate, familie, solidaritate comunitară – mă simt conservator.

Asocierea progresului cu deraiajul moral sau social, printr-o generalizare grăbită, e o eroare. Nu poți invoca trecutul zburând cu bolidul pe autostrăzi, așteptând Glovo acasă, căutând marfă pe Temu. E pur și simplu ilogic.

La fel, nu poți să fii supărat că străinii înghit economia țării, dar să treci nepăsător pe lângă afacerea consăteanului tău și să cumperi tocmai de la cei pe care îi înjuri că nu plătesc taxe aici. Asta nu e conservatorism, mai ales că vecinul tău, patronul local, dă dovadă de una dintre cele mai importante atitudini sociale și economice: libera inițiativă. Aceasta înseamnă curaj, speranță, hotărâre, asumarea riscului, dar și profit. Iar profitul e normal – fără el nimeni nu ar mai pleca de acasă. Și mai cred în simplitate, în simplitatea vieții și a gândurilor.

Așadar, dacă ar fi să judecăm după doctrinele servite în clișee, cred că conservatorismul progresist descrie cel mai bine starea în care ne aflăm cei mai mulți dintre noi.

Sale!