Sărutarea păcii și terapia comunității: de ce nu trebuie să îmbătrânim singuri

Sărutarea păcii. În biserică se așază o rumoare blândă, o mișcare firească și vie. Preotul rostește: „Să ne iubim unii pe alții, ca într-un gând să mărturisim.” Iar oamenii, aproape spontan, încep să își strângă mâna, să se îmbrățișeze, să își dăruiască un zâmbet. Gestul acesta îmi place enorm. Nu este doar un act liturgic. Este, în sine, o terapie.

Una dintre marile provocări ale bătrâneții este singurătatea. O spun direct: singurătatea doare. Din singurătate se poate muri. De aceea este vital să nu lăsăm vârsta să devină sinonimă cu izolarea.

În familia tradițională românească, bătrânii și copiii aveau fiecare locul lor, uneori chiar menirea de a-și ține unii altora de urât. Bătrânii nu încetau să fie activi. Nu stăteau nemișcați în fața televizorului, închiși între patru pereți, rupți de lume. Aveau familia aproape, aveau treburi de făcut, își creșteau nepoții și strănepoții, rămâneau legați de rosturile casei.

Și mai aveau ceva: „canapeaua de la drum”. O terapie adevărată, mai eficientă decât orice confort modern. Poți avea în casă cel mai scump fotoliu și cel mai mare ecran, dar niciunul nu înlocuiește canapeaua de la poartă, locul în care comunitatea respira. Acolo se stătea de vorbă, acolo se aflau veștile, acolo se simțea pulsul satului. Poți cunoaște toate știrile din lume, dar dacă nu ai legătură cu locul în care trăiești, rămâi singur. Ești la fel de „prieten” cu cei de la televizor sau de pe Facebook cum ești prieten cu oamenii pe care nu i-ai întâlnit niciodată.

Eu am fost crescut de străbunica mea, Steliana. O văd și acum, limpede, în fața ochilor. Conexiunea aceasta firească dintre generații era o formă de protecție împotriva singurătății. Învățam unii de la alții, ne țineam unii pe alții în picioare.

Apoi vin slujbele Bisericii. Și ele sunt tot o formă de terapie comunitară. O întâlnire reală, personală, caldă. „Plutesc”, îmi spunea cineva din Micro 14 după o săptămână în care venise neîntrerupt la slujbe. Rugăciunea, liniștea și prezența celorlalți au această putere: te scot din izolare, te reașază în firesc, te fac parte dintr-un întreg.

Sărutarea păcii, de fapt, ne amintește un adevăr simplu: omul are nevoie de om. Avem nevoie de mâini întinse, de cuvinte, de gesturi, de prezență. Avem nevoie să fim împreună. Și acesta este poate cel mai frumos dar pe care Biserica îl pune în brațele noastre, duminică de duminică: nu doar liturghie, ci și comunitate. Nu doar rugăciune, ci și vindecare. Nu doar credință, ci și comuniune.

Sale!