O idee și nimic mai mult!

Este suficient  să deschidem televizorul pe un canal de știri ca să se năpustească asupra noastră un val de mizerii, nedreptăți, boli… și să ne pierdem speranța. Creierul nostru, acest aparat mental hipersofisticat, pare programat să se concentreze pe ceea ce șochează, iar rezultatul e o stare permanentă de alertă, urmată de un cortegiu de frici, temeri, obsesii. În fața acestui torent, e greu să mai păstrăm luciditatea, să nu ne lăsăm secătuiți.

De aici îmi vine în minte una dintre marile lupte duse de părintele Visarion Iugulescu – despre care am scris cu câteva zile în urmă – în fața celor ce îl ascultau: lupta cu televizorul. Îi îndemna pe oameni să îl scoată din casă, cu o insistență care atunci mi se părea exagerată. Și găseam în cartier familii care-l ascultau.

Eu, în 1990, veneam după o copilărie întreagă fără televizor, la Blăjani, unde oricum nu exista semnal. Pentru mine, apariția televizoarelor color, a filmelor, muzicii și emisiunilor de divertisment părea o fereastră nouă spre lume. A-l elimina însemna, după mintea mea de atunci, să mă întorc într-o lume redusă, într-un alb-negru prea asemănător cu anii dinainte de 1989.

Și totuși, viața are răbdare cu noi. Abia după vreo cincisprezece ani am început să înțeleg și să îi dau dreptate părintelui. Televizorul devenise tot mai prezent, tot mai mare, tot mai plat – aproape un membru al familiei, cu drepturi depline asupra timpului și atenției noastre. Îți stoarce energia, te consumă fără să pună nimic în schimb. Îți golește viața de sens, de liniște, de profunzime.

Așa că l-am scos. Definitiv.

Copiii mei au crescut fără să știe ce înseamnă un televizor cu canale instalate, fără ritualul periculos invocat prin … „mai stau cinci minute”, fără avalanșa de imagini care creează neliniște, dependență și, în timp, o oboseală a sufletului. Astăzi sunt recunoscător că nu am lăsat ecranul să ne mănânce orele, atenția, bucuria.

Și poate asta a dorit să evite și părintele Visarion: nu atât aparatul în sine, cât valul de goliciune și de teamă care se revarsă prin el. Astăzi înțeleg mai limpede cuvintele lui. Când nu mai hrănești creierul cu zgomot, când nu îl mai expui la avalanșa de „rău” preambalat și servit zilnic, descoperi că lipsa lui nu te micșorează, ci te îmbogățește. Îți întărește luciditatea, îți reașază prioritățile, îți redă liniștea.

Da, pentru cei mai în vârstă și singuri poate fi o formă de petrecere a timpului, însă imobilizează și izolează.

Într-o lume în care ecranele se luptă pentru supremație, în care toți se bat pe atenția noastră, întoarcerea la noi înșine nu este regres, ci eliberare. A elimina televizorul nu înseamnă a renunța la lume, ci a alege un alt mod – mai sănătos, mai curat, mai liniștit – de a fi prezent în ea.

Sale!