Nu cred că vă este străin acel fenomen al colegului — sau subalternului — care, dotat cu un oarecare simț practic, simte nevoia să-și etaleze virtuțile tocmai când furnicarul se pune în mișcare și în încăpere își face apariția șeful. Atunci îl apucă un fel de zel improvizat: se dezbracă de hainele groase, face zgomot cu mânecile suflecate și rezolvă, cu o grabă teatrală, probleme care ar fi meritat rezolvate din vreme, discret și fără spectacol.
Eram la început de drum. De fapt, încă în practică. Prelungirea ei, aveam să aflu, se datora chiar unui asemenea obicei. Indrumătorul nostru — un om greu de găsit și, după cum ni s-a spus, indispensabil — avea o pasiune neobișnuită: aceea de a defila în fața șefului cu bidoanele de apă, cu șurubelnița, cu mătura și cu alte unelte care nu erau trecute nicăieri în fișa postului lui. Firește, la început, șeful s-a arătat impresionat: vedea totul ca pe o depășire de normă, ca pe o hărnicie ieșită din comun. Până într-o zi.
În ziua aceea, omul și-a primit „răsplata”. Șeful s-a prins de spectacolul continuu și l-a dat afară cât ai bate din palme — taman în tura mea. Iar eu, pregătit pentru un alt post, am rămas legat de acesta, căci locul rămăsese brusc liber.
De atunci am înțeles un lucru simplu și, poate, de folos:
agitația nu ține loc de muncă, iar zarva nu înlocuiește competența.
Iar cine își face din spectacol o virtute ajunge, mai devreme sau mai târziu, să fie înghițit de propriul zgomot.
Blăjani – file de monografie
Retropelerinaje Buzoiene
Cuvant despre Cer
Recuperări istorice
Fascinația rostirii
Ceai de urzică
