„Afară-i ger, în casă-i frig” – o poezie fără autor … individualizat

„Afară-i ger, în casă-i frig.
Mă culc colac, mă scol covrig.
Iar dimineața ies la geam
Și strig: să ne trăiești partid iubit!”

O poezie auzită de mine pentru prima dată pe 5 ianuarie anul acesta. Am reținut-o ușor pentru că a fost rostită cu umor.

Patru versuri simple, aproape copilărești ca rimă, dar încărcate de o forță istorică greu de ignorat. Nu au autor cunoscut, nu apar în manuale și nu sunt tipărite în vreo antologie oficială. Și totuși, au supraviețuit. Pentru că aparțin unei literaturi speciale: folclorul urban al comunismului românesc.

Poezia spusă … sub pătură
În anii ’80, frigul din case nu era o metaforă, ci o realitate cotidiană. La fel și foamea, penele de curent, apa rece, lipsurile. În acest context, umorul a devenit un mecanism de supraviețuire. Nu unul strident, ci discret, transmis din gură în gură, „între ai noștri”.
Astfel de versuri nu se spuneau la întâmplare. Ele circulau în familie, între prieteni, la cozi sau în șoaptă, pentru că ironizau direct contrastul dintre propaganda oficială și viața reală. Finalul – „trăiască partidul iubit” – nu este o lozincă de adeziune, ci o lovitură sarcastică: cu cât realitatea era mai dură, cu atât sloganul suna mai gol.

De ce nu are autor asumat?
Pentru că nu putea avea! Și acum e greu să spui ce trăiești și ce gândești, că jignești orgolii mărețe, ce să mai zic de cum era cândva când și în casă nu prea se cuvenea să nu taci când partidul te umilea ….
Într-un regim în care orice critică era sancționată, aceste texte nu se semnau. Ele se modificau, se adaptau, se scurtau sau se completau. Tocmai această lipsă a autorului le-a permis să circule. Sunt expresia unei inteligențe colective, a unei comunități care a învățat să spună adevărul fără să-l scrie.
De aceea există mai multe variante, cu mici diferențe de rimă sau formulare. Nu contează forma exactă, ci mesajul: discrepanța dureroasă dintre discurs și existență.

O literatură a rezistenței prin umorul care ținea de cald

Nu este o poezie „mare” în sens estetic clasic. Nu aspiră la rafinament. Dar este o poezie funcțională, vie, spusă la timpul ei. Este literatura frigului din apartamente, a paltoanelor purtate în casă, a ironiei ca ultim refugiu.
Astăzi, aceste versuri sunt citate cu nostalgie sau zâmbet amar. Nu pentru că ar fi amuzante în sine, ci pentru că poartă memoria unei epoci în care oamenii au învățat să supraviețuiască nu doar fizic, ci și moral.

O zicere rece ca dizidența

„Afară-i ger, în casă-i frig” nu ne învață cum să scriem poezie. Ne învață altceva: cum se naște adevărul atunci când nu poate fi rostit pe față. Cum umorul devine formă de libertate. Și cum, uneori, cele mai simple versuri spun mai mult decât discursuri întregi.
Este o poezie fără autor declarat nominal, dar cu milioane de martori.

Să fi fost totuși autorul poznașul de Păstorel Teodoreanu? Sau tot românul avea în dăsaga umorul lui emanant din caznele vieții în comunism?

Sale!