Irina Țibuc – o viață grăbită

Irina a plecat prea devreme.
Prea devreme și prea tăcut.
Există oameni despre care spui, fără să dramatizezi, că nu li s-a dat destul timp. Viața ei a fost una grăbită, parcă mereu alergată din urmă de un destin care nu a avut răbdare. S-a dus acum alături de părinții ei – ambii medici, ambii plecați dintre noi în împrejurări care au purtat și ele o umbră de dramă.
Când eram director la Palatul Copiilor, Irina conducea cercul de limba engleză. Nu era doar un profesor de limbă străină. Era un om care punea suflet în tot ce făcea. Îmi amintesc sprijinul ei într-un proiect internațional: discret, fără zgomot, fără a cere nimic în schimb. Era dintre cei care spun „da” înainte să întrebe „de ce eu?”.
Iubea animalele cu o tandrețe care nu avea nevoie de explicații. Avea o sensibilitate aparte, uneori greu de înțeles pentru cei grăbiți sau prea practici. Era un om al căutărilor, un spirit nonconformist, pe care trebuia să-l accepți așa cum este, nu cum ți-ai fi dorit să fie.
Știam că suferă. Auzisem de boală. Cuvântul „cancer” fusese rostit. Și totuși, când e vorba despre oameni tineri, refuzi să crezi. Minimalizezi gravitatea. Te agăți de speranță, de statisticile care promit supraviețuire, de ideea că nu se poate întâmpla chiar acum.
Dar uneori se întâmplă.
Irina nu mai este între noi.
A rămas însă în memoria celor care au lucrat cu ea, în recunoștința copiilor pe care i-a învățat, în gesturile ei tăcute de voluntariat, în iubirea ei pentru ființele fără apărare.
Unele vieți sunt scurte, dar nu sunt mici.
Irina a trăit intens, căutând, simțind, implicându-se.
Dumnezeu să o odihnească în pace!

Sale!