Ulița din Dodănești

Blăjani și Baraolt. Două nume care, pentru noi, însemnau două lumi, dar o singură vară.
Ulița din Dodănești era universul nostru. O singură uliță – și totuși infinită. Avea zeci de copii. Zeci. Niciunul nu era „de acolo”. Toți veneam la bunici, ca niște păsări migratoare ale verii. Veneam din orașe diferite, cu școli diferite, cu reguli diferite. Și fără să știm, schimbam între noi jocuri, expresii, obiceiuri, bucăți de lume.
— Hai la rațele și vânătorii! striga cineva de la capătul drumului.
— Nu, fotbal! Dar nu din gard în gard! Se rup țambrele și ne ceartă tanti Maria!
Fotbalul nostru nu avea porți. Avea căpițe. Când mingea intra în fân, se scutura totul, iar din pridvor se auzea inevitabil:
— Măi copii, iar mi-ați stricat fânul!
Fugeam râzând. Libertatea mirosea a praf, a iarbă cosită și a soare.
Dimineața plecam desculț pe drumul bătătorit. Astăzi e asfaltat. Atunci era praf și urme de roți de căruță. Astăzi casele din fața cărora ne jucam sunt aproape dărâmate. Atunci erau vii, cu porți deschise și bănci la umbră.
Pe uliță erau și „cei patru frați”. Stăteau jumătate din vară la Baraolt, în Covasna și nu la .. Olt, și jumătate o petreceau la Blăjani. Aveau ceva diferit. O energie și o unitate a lor. Și o limbă a lor.
— Mit csinálsz? îl auzeam pe unul șoptind.
— Semmi… csak… ne mondjad! răspundea celălalt și începeau să râdă.
Mă uitam la ei.
— Ce-ați zis? întrebam eu, încercând să par nepăsător.
Se uitau unul la altul, complice.
— Nimic… am vorbit despre tine, zicea unul, râzând.
Mă simțeam izolat. Frustrare. Curiozitate. Dorință.
— Învățați-mă și pe mine, am zis într-o zi, aproape supărat.
Cel mai mare dintre ei m-a privit serios.
— Vrei?
— Da.
— Atunci spune: „jó barát”.
Am repetat stângaci:
— Io… barat?
— Jó barát! înseamnă prieten bun.
Și au început să mă învețe. Cuvânt cu cuvânt. Râdeau când greșeam, dar nu cu răutate. Era un joc nou. Jocul limbii.
Într-o zi, când au schimbat iar pe maghiară ca să nu-i înțeleg, am prins un cuvânt. Doar unul. Și am zâmbit.
— Aha! Am înțeles!
S-au oprit.
— Ce-ai înțeles?
— Că vorbiți despre fotbal.
Au izbucnit în râs.
— Bine, bine… deja ești jumătate … de-al nostru.
Satul devenea cosmopolit fără să știe. O uliță din Dodănești aduna orașe, accente, familii mixte, lumi diferite. Noi nu știam că trăim un privilegiu. Credeam că așa e peste tot și așa va fi mereu.
Astăzi, când trec pe drumul asfaltat, nu mă apucă nostalgia. Mă gândesc doar la acea lume simplă, fără media, fără condiții de viață ca la oraș, însă cu un farmec pe care azi nu-l mai poți reconstitui. Ce univers aveam, chiar dacă unul străjuit de niște dealuri! Și totuși era infinit! Era trăit pe deplin, în libertatea naturii.
Parcă îi aud din nou:
— Hai afară!
— Vin! Dar stați să-mi iau mingea!
Și pentru o clipă, ulița din Dodănești redevine centrul lumii.