Agonia unui campion

Există oameni care nu aparțin unei epoci, ci o traversează cu o coerență atât de rară încât devin ei înșiși reperul. Mircea Lucescu este unul dintre aceștia.
Nu am fost un om al tribunelor. Fotbalul nu m-a prins ca pe mulți din generația mea. Și totuși, privind de la distanță, aproape rece, am înțeles că există figuri care depășesc sportul prin structura lor morală.
Lucescu nu a fost doar un antrenor. A fost un constructor de sens într-un domeniu dominat adesea de instinct, impuls și scandal. Într-o lume în care excesele sunt aproape normă, el a cultivat disciplina. Într-un spațiu în care superficialul se confundă cu spectacolul, el a adus educație. Mi-a plăcut mereu de omul acesta!
A existat în el o formă de eleganță care nu ținea de costum sau de limbaj, ci de raportarea la muncă. O etică fecundă, organizată. O consecvență dusă până la limită. La 80 de ani era viu profesional. Sigur, ar fi preferat să și moară unde a trăit o viață, pe teren, decât să agonizeze pe paturi reci de spital, printre străni și nu printre ai lui, cei în jambiere. Ar fi durut mai puțin să simtă acolo crampoanele morții, decât acele și apartaele de la secțiile de terapie intensivă.

Dar din colo de dorință, ar mai fi o perspectivă din care pote fi privită starea de sănătate a lui Mircea Lucescu. Incapacitatea de a se opri la timp. Cine se gândea că un om atât de lucid, de ordonat și cu viață sportivă poate fi, totuți atât de bolnav, chiar dacă avea totuși 80 de ani…

Poate tocmai aici se află drama.
Pentru că există oameni care nu știu să se oprească. Ei nu concep viața în afara vocației. Pentru astfel de oameni, retragerea nu este odihnă, ci amputare. Iar fluierul de final vine fără prelungiri …
Privind astăzi fragilitatea fizică a unui om care a trăit mereu în tensiune creatoare, apare inevitabil o întrebare incomodă: poate un campion să accepte declinul?
Există o formă de noblețe în a continua până la capăt. Dar există și o cruzime a propriului destin. Pentru că trupul are limite, chiar și atunci când voința refuză să le recunoască.
A fost — și rămâne — tipologia rară a educatorului într-un sport al reacțiilor rapide. A strategului într-o lume a hazardului. A omului echilibrat într-un univers al excesului.
Adevărata lui victorie nu sunt trofeiele, ci faptul că, până la capăt, a rămas același om de calitatate, fără scandaluri personale, cu totală dedicare față de cariera și familia lui.