Voința de a trăi

Cu ceva timp în urmă, înainte de Anul Nou, părintele Valeriu Grama m-a sunat și mi-a spus doar atât:
— Părinte, mă doare…
Apoi, ca un avion dispărut de pe radar, am pierdut legătura cu dânsul. Nu mai răspundea. Și, pentru o clipă, m-am întrebat dacă nu cumva intrase într-o letargie finală — lucru care nu-l caracteriza deloc.
Îl cunoșteam de mulți ani. Slujea la noi și îl apreciasem întotdeauna pentru limpezimea minții, pentru modestia lui și pentru felul în care și-a dus viața fără să se plângă.
Îmi amintesc că, atunci când a împlinit 80 de ani, ne-a invitat la masă. Nota nu era deloc mică. Soția mea s-a oferit să o plătească, însă părintele a refuzat scurt:
— Nu. Eu v-am invitat. Eu plătesc.
Atunci am înțeles încă o dată că omul acesta trăia prin voință.
L-am regăsim la Spitalul Județean, unde venise singur, ca de obicei. L-am rugat ]n repetate rânduri să-mi solicite sprijinul, cel puțin în probleme medicale, dar, din dorința de a-și verifica puterile, a făcut-o rar. Însă cum nimic nu este întâmplător, reîntâlnirea a avut loc cu ocazia unei vizite, mai mult de rutină, la Spitalul Județean Buzău, unde doamna Tamara Baciu, a avut amabilitatatea de se ocupa personal de dânsul, pentru a beneficia de consultul de care simțea că are nevoie.
Când l-am dus apoi acasă, am regăsit același om ferm, disciplinat și hotărât. Niciodată plângăcios. Deloc … alintat. Nu a fost un sportiv, nici nu a avut o constituție atletică, ba a fost un om sensibil, așa cum îmi spunea. Însă a avut o voință de fier și un mod echilibrat de a trăi și a-și construi viața. Se apropie de sută!

La Sfântul Maslu – de 1 Mai, cred – le vorbeam celor prezenți la slujbă despre puterea de a rezista ispitei de a fi plângăcios, pentru că riști izolarea chiar în propria familie. Și mă gândeam la deminitatea părintelui de a-și duce bătrânețile, deloc ușoare, după o viață cu multe încercări.
Ori de câte ori am încercat să-l ajut — să-i țin haina, să-i duc sacoșa, să cobare din mașină, să se îmbrace cu veșmintele — primeam același refuz scurt și categoric: mă descurc. Era felul dânsului de a spune că încă rezistă.
E drept, nu se mai mișcă precum anul trecut. Parcă nici curajul de altădată nu mai este același. Și totuși, voința de a trăi și convingerea că trebuie să se descurce singur l-au ținut în picioare pe omul pe care îl admir foarte mult: părintele Valeriu Grama.