Din tranșee spre Cer

După Înviere, lumea apostolilor nu mai era aceeași. Oamenii care, odinioară, tremurau în fața porților încuiate, temându-se de prigoană și de moarte, au devenit vestitori ai unei biruințe pe care nimeni nu o mai putea răsturna. Hristos Cel răstignit Se arătase viu. Frica lor se prefăcuse în curaj, lacrima în bucurie, iar deznădejdea în nădejdea vieții celei fără de sfârșit. În cele patruzeci de zile de după Înviere, Mântuitorul nu le-a vorbit doar despre cer, ci le-a arătat că iubirea lui Dumnezeu este mai puternică decât moartea și că omul nu este făcut pentru țărână, ci pentru veșnicie.
Iar apoi, pe Muntele Măslinilor, Hristos Se înalță la Tatăl. Nu Se desparte de oameni prin uitare, ci prin făgăduință. Pleacă pentru a trimite pe Duhul Mângâietor, pentru a pregăti Cincizecimea și pentru a lăsa lumii certitudinea că firea omenească a fost ridicată până la tronul dumnezeirii. Înălțarea nu este o despărțire tristă, ci începutul unei apropieri tainice dintre cer și pământ.
Dar această zi sfântă poartă în sufletul neamului nostru și o altă lumină: Ziua Eroilor.
Poate că niciodată nu am înțeles mai bine sensul jertfei decât atunci când, în copilărie, vedeam bătrânele satelor plângându-și morții. Mame care nu și-au mai văzut feciorii întorși de pe front. Soții care au rămas cu fotografia unui om tânăr, înghețată pentru totdeauna într-o ramă. Frați care au dispărut în războaie pe care istoria le-a numit când glorioase, când necesare, dar pe care sufletul omenesc nu le poate numi niciodată drepte.
Nu există războaie drepte. Există doar oameni care suferă și oameni care se jertfesc.
De aceea, cei care au murit pe front nu sunt pomeniți de Biserică doar ca niște victime ale istoriei, ci ca oameni care, răstigniți de neputința vremurilor, au purtat pe umerii lor povara unui neam întreg. Mulți au plecat la luptă fără să înțeleagă politica vremii, fără să cunoască strategiile conducătorilor, dar cu gândul simplu că trebuie să-și apere casa, credința, copiii și limba în care se rugau lui Dumnezeu.
Și tocmai în această simplitate a jertfei lor stă noblețea lor.
Fiul lui Dumnezeu S-a înălțat după ce a trecut prin Cruce. Iar eroii neamului, purtând fiecare câte o cruce nevăzută, s-au înălțat și ei dincolo de nedreptatea istoriei. Moartea lor nu a fost o dispariție fără sens. Dumnezeu primește cu brațele Sale cerești pe cei care au căzut pentru ceilalți, pe cei care au cunoscut frigul tranșeelor, foamea, spaima și singurătatea, dar au rămas statornici într-un ideal mai mare decât propria lor viață.
De aceea, în ziua Înălțării, clopotele bisericilor nu răsună doar pentru Hristos Cel biruitor asupra morții, ci și pentru sufletele celor care au căzut în războaie. Rugăciunea pentru eroi este, de fapt, recunoașterea unei datorii pe care nu o vom putea plăti niciodată pe deplin. Noi trăim astăzi în liniștea pe care alții au cumpărat-o cu sângele lor.
Iar în chip fericit, această zi este urmată de sărbătoarea Sfinților Împărați Constantin și Elena. Sfântul Constantin a înțeles că puterea adevărată nu stă în sabie, ci în Cruce. Sub semnul Crucii a biruit și sub același semn a schimbat istoria lumii, oferind creștinilor libertatea de a se ruga. Astfel, între Înălțarea Domnului, pomenirea eroilor și sărbătoarea marilor împărați creștini există o legătură profundă: toate vorbesc despre biruința jertfei asupra violenței și despre lumina credinței care răzbate chiar și prin cele mai întunecate vremuri.
Astăzi, când lumea pare că uită tot mai repede sacrificiul înaintașilor, avem datoria să nu lăsăm memoria eroilor să moară. Un popor care își uită morții începe încet să-și piardă și sufletul. De aceea, la fiecare troiță, la fiecare monument ridicat în sate și orașe, la fiecare nume săpat în piatră, ar trebui să existe nu doar flori și ceremonii, ci și recunoștință adevărată.
Pentru că eroii nu cer nimic. Ei doar așteaptă să nu fie uitați.
Și poate că acesta este cel mai adânc înțeles al Înălțării: că nici o jertfă făcută din iubire nu rămâne pierdută înaintea lui Dumnezeu. Hristos S-a înălțat purtând semnele cuielor, iar eroii neamului se înalță și ei purtând rănile unei istorii nedrepte. Iar peste toate, Dumnezeu așază mila Sa, ca o lumină care nu apune niciodată.

Sale!