Preasfințitul Dositej, Episcopul militar al Bisericii Ortodoxe Sârbe: curăția inimii se vede

Una dintre cele mai frumoase seri petrecute la Mănăstirea Vatoped a avut în centrul ei întâlnirea cu Preasfințitul Dositej, Episcopul militar al Bisericii Ortodoxe Sârbe. Împreună cu domnul doctor Dragoș Epistatu, cadru didactic la Carol Davila și cu domnul Gheorghe Uglean, fost președinte al Înaltei Curți de Casație și Justiție și fost ambasador al României, am avut privilegiul unei conversații pe care nu o voi uita.
L-am întrebat despre drumul care l-a dus de la uniforma militară la rasa monahală și apoi la slujirea arhierească. Ne-a vorbit cu simplitate despre un parcurs care, privit din exterior, pare neașteptat, dar care, în sufletul său, a fost de o limpezime desăvârșită. Crescut în timpul comunismului, într-o lume în care ateismul era predat ca adevăr oficial, a vrut să afle ce citesc preoții din Biblie și de ce acea carte era atât de importantă. Curiozitatea a devenit căutare, iar căutarea s-a transformat în întâlnire cu Dumnezeu.
Deși a urmat Liceul Militar, Academia Militară și a fost ofițer al armatei sârbe, chemarea lui Dumnezeu s-a dovedit mai puternică decât orice plan omenesc. A renunțat la cariera militară și a intrat în Mănăstirea Hilandar, în Sfântul Munte Athos.
Ne-a vorbit apoi despre marele său povățuitor, Părintele Tadej de la Vitovnița, omul care i-a modelat sufletul și care, cu aproape treizeci de ani înainte, i-a spus că va ajunge episcop al armatei. O profeție greu de înțeles atunci, dar care s-a împlinit întocmai.
În timpul discuției i-am povestit despre Părintele Cleopa. Despre vizita sa la Paris și despre cuvintele rostite de cel care l-a prezentat înainte de conferință: „Părintele are doar patru clase, dar are bisericile pline. Noi avem multe diplome și titluri academice, dar nu ne caută nimeni.” Preasfințitul Dositej a zâmbit și a spus un lucru care mi-a rămas în inimă: mărturisirea este mai importantă decât orice altceva. Nu erudiția, nu funcția, nu prestigiul, ci viața care Îl mărturisește pe Hristos.
Apoi a vorbit despre ceea ce consideră a fi temelia vieții creștine: curăția inimii. Nu ca idee, nu ca definiție teologică, ci ca realitate care schimbă felul în care îl privești pe Dumnezeu și pe oameni.
Poate că tocmai de aceea m-a impresionat atât de profund. Răbdarea, modestia, delicatețea și profunzimea acestui ierarh tânăr nu erau virtuți afișate, ci trăite firesc. Aveai sentimentul că vorbești cu un om care nu încearcă să impresioneze pe nimeni. Nimic formal, nimic scoțos, nimic oficial. Ne-am întâlnit și a avut răgaz să vobească și să asculte. Nici la slujbă nu a fost altfel.
Și, într-un mod greu de explicat în cuvinte, aveam impresia că acea curăție a inimii despre care vorbea se citea chiar pe chipul său. În seninătatea privirii, în albastrul ochilor, în blândețea lor și în felul simplu în care își alegea cuvintele.  E clar,  adevărata autoritate se naște din curăția inimii, iar cea mai puternică predică este viața însăși.

Sale!