Domnul Lință și ștergarul de borangic al amintirilor

Mi-a deschis doamna Lință. Am stropit cu aghiasmă fiecare colțișor. Sus, pe perete, un portret al soțului dânsei mă face mereu să îl contemplu câteva minute. Cât mă uitam, doamna mi-a oferit un ștergar de borangic vechi. Imaginile din trecut parcă au devenit mai clare.
– Domnul Lință! Un om sever, care cerea disciplină, cel mai titrat antrenor de copii al Gloriei.
Eram puști și am fost și eu la o preselecție pe Bitum, undeva în inima Crângului. Erau două porți mici, de fier, un chin să înscrii într-una ca aceea. Însă timpul nu era de înscris, pentru că domnul Lință, cu voce puternică, o voce care te cam urechea dacă nu respectai instrucțiunile stricte, te trimitea la ture prin pădure și în jurul lacului.
Nu am avut continuitate la acele antrenamente. Vara zburam la țară, la Blăjani, în primele ceasuri de libertate de la școală și evitam să mă întorc până în ceasul al doisprezecelea. Bine că există un asemenea ceas. Șansa mea. În rest, școala era greu de împăcat cu o activitate sportivă prea intensă. Și apoi, domnul Lință nu se uita la mine ca la un talent, iar eu am reținut asta și mi-am văzut de drum. Drumurile noastre s-au intersectat după ani. Am devenit preot în Micro 14, la Parohia „Sfântul Apostol Andrei”, și am trecut pragul antrenorului de altădată.
Nu și-a amintit nici măcar o clipă de puștiul de altădată și nici eu nu voiam să o facă. Dacă eram vreun talent, mă reținea.
Nu mi-am imaginat că acest om activ și agitat, așa cum îl vedeam eu cu ochii copilului care nu voia să dezamăgească, era la fel de ferm când strângea mâna, dar doar atât. În rest, era un om blând, amabil, foarte politicos. O plăcere să-l întâlnești.
Din păcate, noua relație dintre noi nu a durat mult. Un cancer sever l-a doborât. Au trecut 17 ani. Cu siguranță, mulți dintre cei care au încălțat ghetele cu crampoane l-au avut profesor.
A plecat surprinzător de tânăr pentru un om atât de activ. Și se spune că sportul prelungește viața. Avea 62 de ani. A plecat și ne-a rămas acest portret, pe care, când îl privesc, îmi mai șterg praful de pe amintiri. Acum am și cu ce. Cu ștergarul de borangic al doamnei Lință.