Sfântul Ioan Iacob Hozevitul. Un poet care a transformat versul în rugăciune

În această dimineață am avut bucuria de a săvârși Sfânta Liturghie la Biserica „Sfântul Apostol Andrei”, împreună cu credincioșii veniți să se spovedească, dar și să cinstească pomenirea Sfântului Ioan Iacob Hozevitul. M-am bucurat să ne rugăm împreună și să aducem cinstire acestui mare sfânt român care, deși a trăit departe de țara în care s-a născut, nu a încetat niciodată să poarte România în inimă și în rugăciune.
Privind chipurile celor prezenți la slujbă, mi-a venit în minte un gând pe care Sfântul Ioan l-a pus în versuri: suntem cu toții călători. Venim din locuri diferite, cu poveri și bucurii diferite, dar ne întâlnim înaintea Sfântului Altar având aceeași țintă. Suntem căutători ai lui Dumnezeu. Da, această imagine mi-a readus în suflet versurile Sfântului Ioan Iacob, care ne îndeamnă să nu uităm niciodată că viața aceasta este o călătorie către adevărata noastră patrie.
Cu mulți ani în urmă am primit un manuscris. Nu era scris de mâna sfântului, ci de mâna unui om care îi copiase cu o grijă aproape impresionantă poeziile. Îl păstrez și astăzi într-un colț al bibliotecii mele. De fiecare dată când îl privesc, mă gândesc că există cărți care valorează nu prin hârtia pe care sunt scrise, ci prin dragostea cu care au fost copiate. Cineva a simțit că aceste versuri merită să fie păstrate și dăruite mai departe.
Atunci am înțeles că Sfântul Ioan Iacob nu a fost doar un monah al pustiei, ci un om înzestrat cu un dar aparte. Poezia lui nu urmărește frumusețea artistică în sine și nici gloria literară. Ea este rodul rugăciunii. Este expresia unui suflet care a locuit atât de mult în apropierea lui Dumnezeu, încât cuvintele au devenit aproape firesc rugăciune.
Poezia autentică înseamnă metaforă. Înseamnă ieșirea din zgura timpului și a materiei pentru a privi către ceea ce este veșnic. Ea ridică omul deasupra cotidianului și îi descoperă sensuri pe care limbajul obișnuit nu le poate cuprinde. Nu întâmplător, Biserica vorbește atât de des în limbaj poetic.
Marile noastre cântări liturgice sunt adevărate capodopere de poezie. Canoanele, stihirile, condacele și icoasele nu explică doar credința, ci o cântă. Teologia ortodoxă s-a exprimat adesea mai frumos prin imn decât prin tratat. Acolo unde definițiile se opresc, începe poezia.
Sfântul Ioan Iacob aparține acestei lumi. Versurile sale nu sunt elaborate pentru a impresiona, ci pentru a înălța sufletul. Ele vorbesc despre pocăință, despre dorul după Hristos, despre frumusețea Maicii Domnului, despre lupta cu păcatul și despre nădejdea întâlnirii cu Împărăția lui Dumnezeu.
Cred că unul dintre cele mai frumoase îndemnuri ale sale este acela de a nu uita că suntem trecători:
„Nu uita că ești călător,
Pe pământ trecător,
Și că patria ta cerească
Este viața cea dumnezeiască.”
Aceste cuvinte mi-au revenit în minte în timpul Sfintei Liturghii. Privindu-i pe oamenii veniți să spună ce duc cu ei în călătoria vieții. A venit pentru că nu se simt turiști ai lumii, ci pelerini ai Împărăției lui Dumnezeu. Fiecare are propriile încercări, fiecare are răni și speranțe, dar toți îndreptându-ne spre aceeași destinație. Biserica este locul în care drumurile noastre se întâlnesc și capătă sens.
Sfântul Ioan Iacob s-a născut la 23 iulie 1913, în satul Crăiniceni din județul Botoșani, primind la botez numele Ilie. Rămas orfan de mic, a fost crescut de bunica sa, care i-a insuflat dragostea pentru Dumnezeu. După anii petrecuți la Mănăstirea Neamț, a plecat în 1936 în Țara Sfântă, unde avea să rămână până la sfârșitul vieții.
A viețuit la Mănăstirea Sfântul Sava și apoi în pustiul Hozeva, într-o peșteră aflată în apropierea văii Cherit, locul unde, potrivit tradiției biblice, a fost hrănit Sfântul Proroc Ilie de către corbi. În singurătatea pustiei și-a unit viața cu rugăciunea, cu postul și cu munca, iar din această tăcere s-au născut și poeziile sale.
A trecut la Domnul la numai 47 de ani, în ziua de 5 august 1960. Douăzeci de ani mai târziu, când mormântul i-a fost deschis, trupul său a fost aflat neputrezit, o mărturie pe care Biserica a primit-o ca semn al sfințeniei vieții sale. În anul 1992, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române l-a trecut în rândul sfinților.
Există poeți care caută absolutul prin cuvânt. Sfântul Ioan Iacob a făcut mai mult decât atât. El a căutat mai întâi pe Dumnezeu, iar poezia a venit firesc, ca o revărsare a rugăciunii. De aceea, versurile lui nu îmbătrânesc. Ele nu aparțin unei mode literare, ci unei experiențe duhovnicești.
Astăzi, după Sfânta Liturghie, am plecat cu sentimentul că l-am cinstit pe un sfânt care nu ne vorbește doar prin viața sa, ci și prin cuvintele pe care ni le-a lăsat. Iar poate cea mai frumoasă lecție pe care ne-o oferă este aceasta: omul este un călător, iar drumul său nu se sfârșește aici. Patria lui adevărată este Împărăția lui Dumnezeu.
Aceasta este, de fapt, și cea mai frumoasă poezie a Sfântului Ioan Iacob. Nu cea scrisă pe răboj, ci cea trăită în fiecare zi, până când viața însăși s-a făcut rugăciune de trecere, la doar 47 de ani ai sfântului.