„Mi se cuvine”

Pizma, invidia și răutatea sunt păcate păcate care, înainte de toate, îl rănesc pe cel care le poartă în suflet. Avem impresia că prin ele îl pedepsim pe aproapele nostru, că îi arătăm nemulțumirea noastră sau îi sancționăm succesul. În realitate, cel care suferă cel mai mult este chiar omul care nu mai poate privi cu bucurie la ceea ce are, fiind preocupat neîncetat de ceea ce au ceilalți.
Apostolul de astăzi ne îndeamnă să lepădăm pizma și răutatea, iar Sfânta Evanghelie ne arată, prin pilda lucrătorilor viei, cât de adânc se poate cuibări această ispită în sufletul omului.
Un stăpân a ieșit dis-de-dimineață și a tocmit lucrători pentru via sa cu plata de un dinar. A ieșit apoi și la ceasul al treilea, și la al șaselea, și la al nouălea, iar spre sfârșitul zilei a mai găsit oameni care încă așteptau să fie chemați la muncă. Pe toți i-a trimis în vie, iar seara le-a dat aceeași plată.
Cei care trudiseră întreaga zi nu s-au bucurat că au primit ceea ce li se făgăduise. Ei au început să privească spre plata celorlalți. În clipa aceea, bucuria lor a dispărut. Nu pentru că li s-ar fi luat ceva, ci pentru că altora li se dăruise mai mult decât socoteau ei că ar fi meritat.
Din păcate, omul devine nefericit nu atunci când pierde ceea ce are, ci atunci când începe să-și măsoare viața cu măsura aproapelui.
Stăpânul nu a făcut nicio nedreptate. El le-a dat celor dintâi exact cât promisese. În schimb, față de cei veniți mai târziu a arătat milă și bunătate. Probabil că acei oameni stătuseră toată ziua fără lucru, fără speranță și fără posibilitatea de a duce pâine acasă copiilor lor. Stăpânul nu le-a răsplătit doar munca, ci le-a salvat demnitatea. Le-a oferit șansa de a nu încheia ziua cu mâinile goale.
De multe ori și Dumnezeu lucrează la fel în viața noastră. Nu e nedrept cu unii, ci milostiv cu toți.
Noi însă uităm repede acest lucru. Nu ne mai preocupă binecuvântările pe care le-am primit, ci darurile pe care credem că le-au primit ceilalți. Începem să ne întrebăm de ce unul are mai mult, de ce altul este mai apreciat, de ce altul pare mai înzestrat, mai bogat sau mai sus.
Așa se pierde pacea sufletului.
Din nefericire, și societatea de astăzi se hrănește adesea din această comparație permanentă. Oamenii sunt puși unii împotriva altora, sunt învățați să privească mereu în curtea vecinului, să calculeze ce primește celălalt și cât li s-ar cuveni lor. Iar atunci când omul este preocupat doar de drepturile sale și de avantajele altuia, uită să mai mulțumească pentru propriile binecuvântări.
Cuvântul care se aude atât de des astăzi este: „Mi se cuvine.” Din păcate, omul modern mulțumește tot mai puțin și revendică tot mai mult.
Abia când ajunge pe un pat de spital, când trece printr-o suferință sau printr-o încercare grea, înțelege că nimic nu i se cuvenea cu adevărat. Înțelege că fiecare zi de sănătate, fiecare dimineață, fiecare om drag și fiecare bucurie au fost, de fapt, daruri ale lui Dumnezeu.
În fața lui Dumnezeu nu suntem măsurați după avere, după inteligență, după putere sau după funcțiile pe care le ocupăm. Nici măcar inteligența nu este criteriul mântuirii. Diavolul este inteligent. Dumnezeu privește spre credința omului, spre bunătatea inimii și spre faptele lui.
De aceea, Evanghelia de astăzi ne îndeamnă să ne facem cu responsabilitate datoria acolo unde ne-a așezat Dumnezeu și să nu ne irosim viața numărând darurile altora. S-ar putea ca într-o altă împrejurare chiar noi să fim cei din ceasul al unsprezecelea, iar atunci vom înțelege cât de mare este mila lui Dumnezeu.
Astăzi îl pomenim și pe Sfântul Ioan Iacob Hozevitul, unul dintre cei mai luminoși sfinți români. Rămas orfan de mic, a ales viața monahală, iar mai târziu s-a retras în pustia Hozevei, unde și-a petrecut anii în rugăciune, smerenie și nevoință. După mutarea sa la Domnul, trupul i-a fost aflat neputrezit și cu bună mireasmă, iar Biserica l-a așezat în rândul sfinților.
Sfântul Ioan Iacob a lăsat și o moștenire literară de mare frumusețe. Poeziile sale sunt rugăciuni înveșmântate în vers. Nu întâmplător poezia ocupă un loc atât de important și în cultul Bisericii. Imnele, troparele, canoanele și cântările pe care le ascultăm la fiecare slujbă sunt adevărate creații poetice, prin care adevărul credinței ajunge mai ușor la inimă.
Din viața acestui sfânt învățăm că puritatea sufletului este cea mai mare bogăție pe care o poate avea omul. Iar din Evanghelia de astăzi învățăm să nu ne lăsăm furați de invidie și de comparații, ci să ne bucurăm de darurile pe care Dumnezeu ni le-a încredințat.
Dacă altuia i s-a dat mai mult, să-I mulțumim lui Dumnezeu că a fost darnic. Dacă nouă ni s-a dat mai puțin, să-I mulțumim că nu ne-a părăsit niciodată.
Recunoștința aduce pace. Invidia aduce neliniște.
Să alegem pacea, pentru că ea este unul dintre cele mai frumoase daruri pe care Dumnezeu le poate așeza în inima omului.
Dumnezeu să ne dăruiască tuturor această pace și bucuria de a privi mai mult spre El decât spre plata aproapelui.