Duminica aceasta, Evanghelia ne pune înainte Pilda datornicului nemilostiv.
Un om avea o datorie uriașă față de stăpânul său. Nu avea cu ce să o plătească. A cerut îngăduință, iar stăpânului i s-a făcut milă de el și i-a iertat tot.
Nu o parte.
Nu i-a dat doar un răgaz.
I-a șters întreaga datorie.
Omul acela pleacă însă și întâlnește un semen care îi datora mult mai puțin. Îl apucă și îi cere să-i plătească imediat. Celălalt îl roagă să mai aștepte, folosind aproape aceleași cuvinte pe care el însuși le spusese stăpânului.
Dar nu îl iartă.
Aici începe, de fapt, întrebarea Evangheliei pentru fiecare dintre noi:
Cum putem cere iertare de la Dumnezeu, dacă noi ținem cu dinții de greșelile celorlalți?
Ne rugăm: „Și ne iartă nouă greșelile noastre, precum și noi iertăm greșiților noștri.”
Rostim aceste cuvinte poate de sute sau de mii de ori în viață. Dar uneori păstrăm ani întregi o vorbă care ne-a rănit, o nedreptate, o ceartă, o umilință.
Avem adevărate arhive ale supărărilor.
Ținem minte data.
Ținem minte cuvintele.
Ținem minte cine era de față.
Și, uneori, omul care ne-a greșit nici nu mai știe ce s-a întâmplat, iar noi continuăm să purtăm povara.
Iertarea nu înseamnă să spui că răul a fost bun. Nu înseamnă nici să accepți la nesfârșit nedreptatea.
Înseamnă să nu lași răul făcut de altul să locuiască pentru totdeauna în tine.
Poate că acesta este unul dintre cele mai grele lucruri ale credinței: să înțelegem că noi trăim, în fiecare zi, din iertarea lui Dumnezeu.
Dacă Dumnezeu ne-ar judeca pentru fiecare gând, fiecare vorbă și fiecare faptă, fără milă, cine ar putea sta înaintea Lui?
Și totuși, Dumnezeu ne mai dă o dimineață.
Ne mai dă oameni.
Ne mai dă timp.
Ne mai dă posibilitatea să o luăm de la capăt.
De aceea, poate că înainte de a cere astăzi ceva lui Dumnezeu, ar fi bine să ne întrebăm:
Există cineva pe care încă refuz să-l iert?
Poate nu putem uita imediat.
Poate rana încă doare.
Dar putem începe prin a nu mai hrăni ura.
Iertarea nu schimbă trecutul.
Dar poate elibera viitorul.