Există în Evanghelia de astăzi un amănunt asupra căruia merită să ne oprim. Bogatul avea o casă frumoasă, haine scumpe, mese îmbelșugate și, desigur, oameni care îl cunoșteau și îl respectau. Cu toate acestea, Evanghelia nu ne spune cum îl chema. Îi spune simplu: un om bogat.
În schimb, săracul care zăcea la poarta lui, acoperit de răni, flămând și lipsit de orice însemnătate în ochii lumii, avea un nume: Lazăr.
Este extraordinar acest lucru! Cel care avea de toate rămâne fără nume, iar cel care nu avea nimic este cunoscut pe nume înaintea lui Dumnezeu.
Poate că aici începe prima mare lecție a Evangheliei: valoarea unui om nu se măsoară prin ceea ce posedă, ci prin ceea ce este înaintea lui Dumnezeu.
Bogatul nu este prezentat ca un criminal. Nu ni se spune că ar fi furat, că ar fi ucis sau că l-ar fi alungat pe Lazăr de la poartă. Nu aflăm nici măcar că l-ar fi insultat. Păcatul său este unul mai discret, dar poate tocmai de aceea mai primejdios: indiferența.
Lazăr era acolo în fiecare zi. Nu trebuia căutat prin lume, nu trebuia descoperit într-o țară îndepărtată. Se afla chiar la poarta casei lui.
Bogatul trecea, probabil, pe lângă el dimineața și seara. Îl vedea atât de des, încât ajunsese să nu-l mai observe. Suferința celuilalt devenise parte din peisajul obișnuit al vieții sale.
Și mă întreb, iubiți credincioși, dacă nu cumva aceasta este și una dintre marile noastre încercări.
Trăim într-o lume în care vedem foarte mult și observăm foarte puțin. Avem acces la știrile întregii lumi, aflăm într-o clipă despre războaie, cutremure și tragedii, dar uneori nu știm că vecinul nostru este bolnav, că un bătrân nu mai are cu cine vorbi sau că un om apropiat trece printr-o mare suferință.
Nu ne lipsește întotdeauna bunătatea. Uneori ne lipsește atenția.
Prima întrebare pe care ne-o pune Evanghelia este aceasta: cine este Lazăr de la poarta mea?
Poate este un părinte în vârstă, pe care îl sunăm tot mai rar. Poate este un vecin singur, pe lângă ușa căruia trecem zilnic. Poate este un copil care are nevoie mai mult de timpul nostru decât de lucrurile pe care i le cumpărăm. Poate este chiar omul din propria familie, cu care împărțim aceeași casă, dar căruia nu-i mai ascultăm necazurile.
Nu toate rănile sunt vizibile. Nu toți oamenii flămânzesc după pâine. Unii flămânzesc după dragoste, după respect, după o vorbă bună.
A doua mare învățătură privește bogăția.
Hristos nu spune că bogăția este, în sine, un păcat. În Sfânta Scriptură întâlnim oameni bogați care au fost drepți și milostivi. Avraam însuși, în sânul căruia ajunge Lazăr, fusese un om înstărit.
Așadar, problema nu este cât avem, ci ce facem cu ceea ce avem.
Bogatul din Evanghelie avea hrană din belșug, dar nu avea o fărâmă de milă. Avea o casă mare, dar o inimă închisă. Avea o poartă care îl despărțea de Lazăr și n-a încercat niciodată să transforme acea poartă într-un loc al întâlnirii.
Ce lucru tulburător! Între cei doi nu se afla un ocean, nici un munte, nici o distanță imposibil de străbătut. Se afla doar o poartă.
Și totuși, acea mică despărțire, păstrată o viață întreagă, devine după moarte o prăpastie de netrecut.
Evanghelia ne arată astfel că veșnicia nu este fără legătură cu felul în care trăim aici. Alegerile noastre de fiecare zi, iubirea pe care o arătăm sau o refuzăm, responsabilitatea pe care ne-o asumăm ori o ocolim au urmări care depășesc această viață.
Nu Dumnezeu a așezat nepăsarea în inima bogatului. El însuși a cultivat-o, zi după zi, până când a devenit felul său de a trăi.
Iar aici ajungem la a treia învățătură: timpul în care putem face binele este timpul vieții noastre.
După moarte, bogatul începe să ceară. Cere o picătură de apă, apoi cere ca Lazăr să fie trimis la frații săi, pentru a-i avertiza.
Este impresionant că omul care nu observase setea și foamea aproapelui ajunge să înțeleagă cât de prețioasă este o singură picătură de apă.
Dar momentul în care putea schimba ceva a trecut.
Când cere ca frații săi să fie avertizați printr-o minune, Avraam îi răspunde că aceștia îi au pe Moise și pe proroci și că trebuie să-i asculte.
Cu alte cuvinte, Dumnezeu ne-a arătat deja calea. Nu trebuie să așteptăm evenimente extraordinare ca să devenim mai buni. Nu avem nevoie să vedem pe cineva întors din morți pentru a înțelege că trebuie să iubim, să iertăm și să ajutăm.
Avem Evanghelia. Avem conștiința. Avem oamenii de lângă noi.
Și, mai ales, avem ziua de astăzi.
Astăzi, Biserica îi pomenește și pe Sfinții Doctori fără de arginți Cosma și Damian, care au transformat priceperea și darurile primite de la Dumnezeu în slujire față de cei suferinzi.
Ce frumoasă întâlnire între pomenirea acestor sfinți și Evanghelia de astăzi! Bogatul avea posibilitatea să ajute, dar n-a făcut-o. Sfinții Cosma și Damian aveau darul vindecării și l-au pus, fără plată, în slujba oamenilor.
Fiecare dintre noi are ceva de oferit. Unul are mijloace materiale, altul are cunoștințe, altul are putere de muncă, altul are timp sau răbdare. Nimeni nu este atât de sărac încât să nu poată dărui ceva din inima sa.
Aș vrea să plecăm astăzi din biserică nu doar cu imaginea bogatului chinuit și a lui Lazăr mângâiat, ci cu o întrebare foarte simplă:
Pe lângă cine trec în fiecare zi fără să mă opresc?
Pentru că Dumnezeu nu ne va întreba numai ce am făcut rău. Ne va întreba și ce bine am fi putut face și n-am făcut.
Să nu așteptăm să ajungem la sfârșitul vieții pentru a descoperi valoarea unei bucăți de pâine, a unui pahar cu apă sau a unei mâini întinse.
Să nu lăsăm să se adâncească între noi și ceilalți prăpăstiile nepăsării.
Și să nu uităm că, uneori, drumul către Dumnezeu trece chiar pe lângă omul pe care îl întâlnim la poarta noastră.
Să deschidem poarta cât încă mai avem timp.
Fascinația rostirii
Recuperări istorice
Daruri cu tâlc
Retropelerinaje Buzoiene
Ceai de urzică
Blăjani – file de monografie
