Eram într-o călătorie la Milano. La prima oră zăream câte un bătrân foarte curat îmbrăcat, sorbind dintr-o ceașcă de ceva și socializând. Chelnerul era atent la client nu doar din curtoazie, ci se vedea că se cunosc, că vine des. Bătrânul nu era văicăreț, nu venise să se plângă, deși starea fizică nu părea să-i fie prea bună. L-am admirat în deosebi pe unul care era binișor adus de spate. Cred că avea peste 90. Zâmbea, vorbea, privea prin vitrină spre stradă cu un calm așezat.
Ce-mi veni să povestesc despre acest milanez și ce legătură are povestea cu titlu articolului? În nici-un caz ideea că la bătrânețe ar trebui să ne mutăm cu toții la Milano.
Stau însă și observ ce întors ne trăim viața. Eugen Ionescu la acest întors se referea când se lamenta la Dumnezeu, cerându-i cumva socoteală pentru etapele vieții. Ionesco considera ca viața ar trebuie să înceapă cu bătrânețea, pentru că altfel e de neînțeles de ce Dumnezeu îl face pe om zdravăn și frumos, iar apoi îl lasă să ajungă decrepit, chinuit și să termine viața într-o luciditate dureroasă.
Sigur, Ionesco și-a putut arunca gândurile în orice direcție a vrut, nu degeaba a trăit și scris …teatrul absurdului, dar realitatea este că trăim viața invers. Cât suntem copiii stăm între patru pereți să ne formăm. Ne rupem de natură, devenim tot mai stângaci și mai străini de ea. Doar micile plimbări prin parcuri, acolo unde nu au invadat betoanele, nu fac mari legături.
Terminăm școala și începem munca. Biroul, confortul, orașul aglomerat ne atrag. Stăm iarăși între betoane, cu fericirea că, din când în când, prindem câte o ieșire la aer, dar tot într-un loc unde natura este urbanizată. La una dintre rudele de la țară nu avem stare să stăm; uneori nici măcar în casa părintească.
Ne pregătim totuși pentru pensie. Plătim asigurări și statul ne dă speranța că se va recompensa, iar noi trăim cu venitul maturității, cu sănătatea din anii forței, dar cu gândul la viitorul în care, pensionari fiind, vom avea propriul nostru loc în natură, undeva, la țară.
Paradoxal, lucrurile nu stau așa, deoarece la tinerețe nu ai timp pentru că trebuie să-ți pregătești bătrânețea, iar la bătrânețe nu te poți bucura de timpul liber și de locul pregătit în natură. Poate că primii ani de pensie sunt mai în putere, dar odată cu trecerea vremii, când în sfârșit ai mai pus la punct lucrurile pe lângă casa visată, constați că ai din ce în ce mai multă nevoie de socializare și de infrastructură medicală.
De aceea, pare-se că lucrurilor le-ar sta bine invers, dacă s-ar putea. Copilăria, tinerețea, maturitatea să fie petrecute cât mai aproape de natură, iar bătrânețea cât mai conectată la fibra orașului.
Odată cu înaintarea în vârstă, interacțiunea socială devine condiționată de starea de sănătate și de alți factori care nu stau în puterea noastră. Chiar și beneficul mers la Biserică, prin care ne conectăm la fibrele unei comunități, care ne face să avem zile în care totul ne este altfel – de la haine la alimentație și starea sufletească -, ține tot de capacitatea noastră ne a ne deplasa.
Așadar, trăim viața invers, dar cum am putea să o așezăm într-o altă ordine atâta vreme cât societatea modernă ne forțează să luăm lucrurile așa? Răspunsul aparține fiecăruia, însă este interesant cum trăim toată viața pentru liniștea senectuții, iar când ajungem acolo constatăm că locul pe care l-am visat e minunat, dar este târziu să-l mai ocupăm.
Din zecile de experiențe ale altora, e clar că natura are cele mai bune efecte asupra noastră în prima parte a vieții, iar orașul, chiar dacă nu este Milano, în cea de-a doua parte a existenței.
Sigur, rămâne să trăim cum putem. Eu doar cugetăm într-o zi de duminică la o viață ideală.
