Călătorie în jurul omului este ultima carte căzută în mână. Autorul este un tânăr aventurier, cu tendința de a deveni explorator, Alexandru N. Stermin. Cartea este o combinație de religie, filosofie, geografie, antropologie, etnografie. Dacă nu sunt contradictorii, sunt cel puțin paradoxale unele afirmații, făcute de personajul cărții, travestit și în autor al el.
Biolog și teolog, Alexandru N. Stermin, narează frumos, e mai pasionat de biologie decât de teologie. Teologia nu-l convinge pe deplin asupra creaționismului și preponderenței spiritului asupra materiei, însă îi este utilă în înțelegerea ireligiozității unora dintre personaje, mai mult decât a religiozității, în general.
Sunt și texte care parcă-s rupte din Creanga de aur a lui James George Frazer, dar și paragrafe de manual de bilogie, care nu are trimiteri bibliografice dar abundă în definiții largi, succedate de incursiuni filosofice.
Cred că aici este și păcatul cărții. Sunt prea multe explicații. Autorul vrea să convingă că nu este doar un aventurier, ci un om de știință, care s-a dus să simtă lumi despre care doar a visat sau doar a învățat. E adevărat, nu este doar un aventurier în viața reală, având în vedere cariera didactică și de cercetare, dar, noi, cititorii, cârcotași cum suntem, plăcem mai mult biologul din hamac, decât pedantul universitar care vrea cu orice chip să ne informeze că scopul călătoriilor e gătit în haina nobilă a științei.
Din acest punct de vedere, excesul de explicații dăunează acțiunii în sine, pentru că, realmente, aventura este interesantă. Știința, poate veni ca o completare ulterioară, dar aventura este miezul poveștii spusă de carte, pentru că, în definitiv, nici autorul nu a rămas în demersul lui la buchea cărții, ci a plecat în călătorii minunate, pe care le descrie din interiorul propriu și din afară, pe care le trăiește cu intensitate și le descrie cu pricepere.
Sau poate că, autorul, a folosit acțiunea doar că un mijloc de a face știința mai digerabilă, iar eu am perceptul diferit lucrurile. Oricum, sunt foarte multe concluzii valoroase, iar natura se dovedește a fi o școală extraordinară, o școală fără note și examene, doar cu riscuri și șanse.
Îmi amintesc cum la școală, când energia copilăriei devenea deranjantă, profesorii ne atrăgeau atenția că nu suntem în junglă. De la Alexandru N. Sterman am aflat că și jungla este o școală, și ce școală! Redau un text care poate părea dintr-un film de supraviețuire, foarte la modă astăzi, sau dintr-un reportaj de pe Național Geograpfic: În junglă singurul lucru de care trebuie să te temi sunt șerpii, de ei te poți apăra, poți oarecum să-i ocolești dacă-i vezi. poți fi precaut atunci când calci sau când tragi de crengi, dar, în rest, nu trebuie să-ți fie frică de nimic, pentru că, dacă întâlnești un jaguar, într-o secundă, te sfârtecă și nu ai cum să te aperi. Dacă te ciupește un păianjen, ca acela pe ca care l-am văzut azi și este cel mai periculos păianjen din junglă, așa numitul păianjen al Evei, nu simți că te-a mușcat, ci îți vei da seama doar după o vreme, că o să mori. Este atât de mic și se ascunde atât de bine, încât nu-l vezi și nu ai cum să te ferești de el cu bună știință. Erau deci multe pericole în junglă, dar trebuia să mă tem de cele de care mă puteam feri. De celelalte nu avea rost să-mi fie frică, pentru că nu le puteam controla, nu ținea de mine să mă țin departe din calea lor.
Are morală textul, nu?! Poate de aceea este atras de evoluționism autorul, pentru că în jungla cotidiană, te ferești de tot felul de pericole patrupede și-ți vin de hac bipezii.
Înțelepciunea de a gestiona frica nu a venit de la sine, ci prin trăire. Înainte de acest text autorul scria: Îmi era teamă de întunericul adânc, de sunetele acelea pe care nu le mai auzisem niciodată, și apoi mi-am dat seama că mi-e frică de moarte. Mă temeam c-o să mor, nu îmi mai puteam controla gândurile, mi-am amintit de vorbele mamei mele – cu câteva zile înainte îmi spusese că nu reușește să înțeleagă de ce mă duc singur în junglă, de ce mă aventurez în așa ceva și că nu mai poate dormi din pricina gândului că fac eu asta. Am început să-mi imaginez tot felul de scenarii – poate mama a presimțit ceva, așa cum, înainte să plec în Africa, îmi spusese să mă feresc de oamenii cu pături roșii, că sunt periculoși.
Nu știu dacă asupra pericolului oamenilor cu blog a fost avertizat autorul cărții Călătorie în jurul omului, însă e clar, pericolul criticilor mișună peste tot, atunci când scrii. Călători sau nu prin junglă, la critică ne pricepem toți. Cu toate acestea nu poți critica demolator, pentru că Alexandru N. Stermin scrie bine. Mi-ar plăcea să-l întâlnesc într-un dialog. Curajul lui fascinează, iar cultura pe care o are, la cei doar 30 de ani ai săi, i-a suflat bine în condei și-i deschide căi frumoase spre mintea și inima celor care vor călătorească, măcar și cu imaginația, prin lumi despre care doar au au citit sau au auzit.
