Mitul fondatorului

Tatălui meu i se cere din când în când să fie mai pensionar decât este. Poate că și el simte uneori nevoia să fie mai pensionar decât este. Duce însă în spate povara fondatorului, a omului care a pus primul țăruș și a avut puterea să privească în viitor. Cum primul țăruș nu-l bați niciodată singur, cei care au fost alături rămân. E un devotament pe care nu-l poți rupe ca pe o etichetă cu preț și nu-l poți arunca la gunoi.

Relația unor începuturi comune este mult mai puternică decât orice tip de relație, iar timpul nu roade o astfel de legătură. E firească. Cel puțin patruzeci de ani trebuie să treacă pentru ca să poți șterge urma cuiva care a fondat ceva.

Sentimentul începuturilor și succesul realizărilor unește și mai mult. Pe de o parte, fondatorul nu poate îmbătrâni, nu poate ceda, nu poate uita, nu poate refuza. Nu are viață ușoară. Mereu trebuie să ofere, să continue să ofere energie pentru că noi, toți, ne raportăm întreaga viață la valorile tinereții. Pe de altă parte, o dată cu trecerea timpului, scade puterea fizică și crește mitul fondatorului, a unor vremi în care faptele au coagulat un grup, o comunitate.

Chiar și eu, fiu fiind, nu pot pretinde încrederea și fidelitatea celor cu care tatăl meu a bătut drumul vieții și a lăsat urme, deși i-am fost alături. Da, mă bucur de simpatie, duc în spate un nume și o umbră, dar nu sunt parte din ceea ce eu am numit mit.

Dar ce e rău în toate acestea? Nimic! E o dovadă că oamenii care pornesc împreună pot merge o viață împreună, dincolo de vârstă sau de convenții sociale. E o speranță pentru cei care au curajul să înceapă și să facă. E un semn de respect, iar fără respect și repere, societatea intră în disoluție.

Poate ceea ce am scris eu acum nu place tuturor – chiar dacă pare absurd -. Însă, gândindu-mă la context, realizez că relația dintre membrii unui grup e una care nu poate rămâne în forme administrative, mai ales atunci când tot ceea ce s-a realizat nu a fost un act administrativ, ci de suflet, de comuniune, de luptă comună, de ideal comun, de camaraderie.

E imposibil să ștergi din memoria colectivă ceea ce colectivitatea a văzut cu ochii ei și a ridicat cu mâinile ei. La capătul acelor mâini vezi obiectivul, dar și omul care te-a făcut să i te alături. E natural, nimic forțat, nimic interesat.

Fondarea unei entități, indiferent de domeniu, nu e doar rezultatul unui job. Acolo e suflet, un suflet comun, un suflet de … gemeni ai faptelor, care-i doare pe toți atunci când e scrijelit. Dar de ce să-l ciobești, de ce să nu lași bucuria oamenilor de a se simți împreună până când generația lor va închide ochii împreună, visând