Mici melancolii… stradale

Mi-a plăcut ideea marcării anumitor obiective locale. Mă refer la acele plăcuțe plasate pe gardurile unor imobile sau alături de statui. Am ascultat cu plăcere istoria rostită de o voce potrivită și am aflat multe informații interesante, scanând codul QR.

Orașul acesta a avut istorii fascinante. A fost un oraș deschis, un oraș circulat, un oraș viu. Ansamblurile de pe Marghiloman, Ostrovului sau Cuza Vodă erau zone comerciale puternice, iar acolo unde există comerț, există creativitate, dezvoltare artistică, un flux de informații și bani.

Buzăul era cosmopolit. Se vorbeau diferite limbi pe străzile lui, iar grecii, evreii și românii din toate regiunile istorice făceau aici schimb de informații, produse sau numerar – în magazine, pe străzi sau în cârciumi.

O parte dintre instituțiile fundamentale pentru viața unei comunități au fost fondate tot de nume străine. Orașul era atractiv și nici nu avea cum să fie altfel, atâta vreme cât, spre Moldova, Rusia, Brăila sau spre zonele dominate de otomani, erai obligat să treci pe aici.

Sunt melancolic, pentru că unele dintre clădirile în care altădată fervoarea comercială era vie au rămas doar relicve ale orașului de odinioară.

Să știți că acolo unde comerțul înflorește, și arta crește. James Joyce, de exemplu, a scris Oameni din Dublin, dar a lucrat la Trieste, portul austriac care a surclasat Veneția, transformând – mai ales după săparea Canalului de Suez – Adriatica într-o mare comercială. Ce căuta el acolo, în afară de pasiunea pentru Verdi? Comerțul aducea viață socială, un creuzet de neamuri, informație și inspirație.

În fine, nu suntem port, dar am fost o haltă pentru bunuri, produse și schimburi. Spațiile de altădată mai stau parțial în picioare, iar pe lângă ele au crescut case frumoase, în care s-au născut nume mari ale literaturii, teatrului sau picturii.

E clar, farmecul acelor vremuri s-a dus pentru totdeauna. Bine că mai luăm cunoștință de el. Ceea ce se întâmplă acum, rapid, cu marfă ambalată, expusă în spații mari, nu mai e comerț, ci doar vânzare-cumpărare. Nu mai are farmec. Nu mai presupune socializare, schimb de informații, simpatii și antipatii, tihnă, poate și o bârfă sau o târguială. Tocmai în vechiul târg al Buzăului nu mai ai unde să te târguiești.

Din păcate, comerțul devine tot mai standardizat, tot mai… comunist. Doar atunci aveai de ales unul sau maximum două variante de produs. Acum ai mai multe, dar infinit mai puține decât aveai cândva. Atunci se croia totul pentru tine, nu pentru o categorie în care reclama te face să te simți mândru că faci parte. Nu aveai același simbol pe bluză ca oricare altul din lumea largă, dar ceea ce aveai era special. Iar acel statut special se sprijinea pe unicitate și creativitate.

Ne-am… standardizat. Chiar dacă avem în dressing mai multe lucruri decât au avut zeci de generații anterioare la un loc, am pierdut din farmecul vieții de altădată. Doar faceți efortul să treceți pe lângă clădirile marcate și veți trăi melancolia care mă încearcă pe mine, dar și sentimentul libertății de a hălădui pe străzi și de a alege altfel decât după cantitate.

Sale!