O lume care nu mai era a lor

Era în 1988. Deși ar trebui, nu-mi mai aduc aminte în ce moment al anului. Îmi amintesc, însă, că atunci când am intrat în Salon, camera unde, pe o masă, stătea străbunica Steliana, îmbrobodită cu o broboadă groasă, pregătită să plece într-o friguroasă călătorie, am simțit un fior rece.

Cred că noaptea sunase telefonul fix. Era de câteva zile în agonie. Mi-am adus aminte. Era toamnă. Eram la Buzău pentru că începuse școala. Era după 8 noiembrie, ziua Sfinților Arhangheli.

Deși trăisem în intimitatea casei de la Blăjani, spațiul în care locuiam era redus. Salonul era camera aproape inaccesibilă. Avea ceva mistic în ea și nu-mi amintesc decât patul, șifonierul, carpetele negre cu roșu de pe pereți și trei portrete: unul al bunicilor, împreună, și două ale celor două fiice, Gina și Tatiana. Și îmi mai amintesc ceva: superba lampă verde prinsă de tavanul jos, în mijlocul camerei.

Mamaie, căci așa îi spuneam, părea liniștită. Luptase lupta cu viața. Un fiu mort pe front și un soț venit de pe front, care a lăsat-o văduvă prea devreme. Mai bine de patruzeci de ani trecuseră de la ultima lor întâlnire.

Era în ’88. Încă nu picase regimul și poate că a murit cu un singur of: nu-și văzuse pământul înapoi. Ei, cei de atunci, au primit cu greu comunismul. Nu erau bogați. Aveau mici petece de pământ, pe care le-au cumpărat cu greu sau cu jertfă, așa cum erau cele două hectare date pentru veterani.

Parcă nu era lumea lor. Nu au vrut să muncească la CAP. Era greu de înțeles. Nu puteau da ochii cu animalele pe care le pierduseră și nu puteau săpa pământul lor pentru a nu-l da altora pe degeaba.

Cred că după ce și-a pierdut micile terenuri de la Blăjani și Băiești, nu s-a mai simțit niciodată în lumea ei. Trecuse peste nenorocirea lăsată de război, de nemți, de ruși, dar cel mai greu a fost să treacă peste pierderea pământului.

Sentimentul de “al meu” era greu de înăbușit. Nu se mai recunoștea în lumea în care trăia și tind să cred că așa a murit: înstrăinată chiar în casa, în satul și în familia ei.

Dacă ar mai fi trăit un an, cu siguranță ar fi avut satisfacția căderii regimului. Pământul poate că nu l-ar fi văzut înapoi, însă credința în ciclul faptă-răsplată, în ciclicitatea istoriei, cred că i-ar fi dat mai multă încredere în ceea ce credea.

Era analfabetă. Nu știa să scrie. Însă cugeta și o făcea sănătos. Iar în logica gândirii ei, ceea ce se întâmpla – răpirea dreptului de proprietate – era de neînțeles.

Cu acest gând am dus și eu lupta cu autoritățile din sat, atunci când voiau să facă pierdut tocmai acel drept, tocmai în fața casei. Îmi amintesc acei ochi, care au fost, cel puțin, nedumeriți toată viața de ceea ce se întâmplase. Acceptase, ca Iov, totul, dar nu și-a înțeles, până la urmă, destinul…

Sale!