Ora 24. Vă mai amintiți?

Am plecat, ca de obicei, pe jos, spre biserică. A fost denia de miercuri. Avantajul mersului pe jos este că poți schimba traseul mai des decât cu mașina. Cum nu am răbdare să stau pe străzile înfundate de bulucul de semafoare, întind pasul și ajung cam în același timp din Centru în Micro 14.

Azi am luat-o pe lângă Cimitirul Eroilor și mi-am golit plămânii umpluți de noxe traversând Crângul. Nimic special pe traseu, motiv pentru care am ales să mă întorc prin cartierul numit altădată 23 August. Frumos cartier, poate cel mai frumos din Buzău. Case vechi — unele refăcute, altele înlocuite și câteva, tot mai puține, în așteptare.

Am trecut pe Democrației, o stradă pe care, în drum spre blocul de pe Caraiman unde locuiam, o băteam adesea venind de la Școala 1. Nu-mi plăcea Bălcescu, pentru că la Cinematograful Tineretului se aciuiase o gașcă de golani, mici bișnițari care cumpărau în avans bilete la film și le vindeau la suprapreț. Tot ei erau și mici hoți de buzunare, iar stiloul cu peniță de aur era cel mai valoros bun al unui elev. Riscai să rămâi fără el. Așa că preferam liniștea străzii Democrației și lipsa totală de poluare. Dacă trecea o mașină, îi simțeai „expirația” zeci de metri.

Democrației avea câteva repere edilitare: casa din fața Cimitirului Dumbrava, care avea — și cred că mai are — pe frontispiciu „Sănătate și voie bună!” și chiar îți dădea, prin arhitectură și culoare, o stare aparte, fără să mai ții cont că vis-a-vis sunt cruci și tristețe; casa Vencov, o vilă rară, cum nu-ți imaginai că îi este cuiva îngăduit să aibă — vilă în curtea căreia nu am văzut niciodată pe nimeni, concurată astăzi de construcția superbă din față; casa unde cred că locuia Pavel Iftode; casa primului farmacist din Buzău — Friederich Schuller —, cu deschiderea ei largă și stilul tradițional;

Biserica Catolică, construcție bine încadrată în atmosfera străzii, edificiu aflat mereu în lucru și înconjurat de superbele magnolii din curte; Policlinica 23 August, cu parcul ei mereu neîngrijit, dar plin de pini, întotdeauna râvnit și mereu cu un aer abandonat; casa doctorilor Manole, unde a apărut una dintre primele inițiative private în specializarea ORL și în medicină, în general — loc de care nu am scăpat nici eu, dar îmi amintesc cu drag tratamentul amabil la care am fost expus, nu cel medicamentos;

și, desigur, casa de după gardul căreia un cățel, pe care l-am întărâtat, mi-a furat mănușa de piele pe care o luasem… clandestin de acasă.

Mai târziu, după ’90, când am devenit elev la Seminarul Teologic, în capătul străzii, pe dreapta, pe un loc liber, a apărut o construcție îngustă, din sticlă, un fel de chioșc mai mare, deschis non-stop. Acesta ascundea spatele unei case vechi de atunci — astăzi și mai veche — casă care-și aștepta obșteșcul sfârșit sub lamele de buldozer comunist. Nu doar că nu a fost așa, dar locul acela îngust, cu fața spre Bulevardul Unirii, a prins viață și a trăit ani mulți. Avea cam de toate. Era aprovizionat și degaja un oarecare entuziasm. Am intrat de multe ori în acel magazinaș.

Mai era o alimentară non-stop undeva aproape de Piața Dacia, un alt magazin pe Stadionului și poate și altele. Erau inițiative private, iar cei ce le-au deschis erau plini de râvnă. Mergeau așa cum mergea obositorul comerț din Istanbul sau celebrele dozatoare de sucuri cu aspartam.

Astăzi, casa și chioșcul sunt de vânzare. Nu știu dacă e vorba de casa din spate sau de altă casă, însă un loc vizitat de mulți altădată e acum mort. Nu știu când a murit și cum. Boala, probabil, s-a numit „supermarket”. A murit un tip de activitate care prinsese viață după așa-zisa Revoluție.

Erau momente de răscruce. Fabricile se închideau, iar libera inițiativă prindea contur. Oamenii alergau zi și noapte. Erau plini de elan. Nu erau înrobiți de impozite și taxe. Făceau un schimb destul de liber. România părea tânără, părea plină de speranță, părea că nu se va blaza. Și poate că așa este. Doar că micile afaceri de genul acesta au murit, rămânând simboluri ale unui timp istoric foarte, foarte interesant.