E normal să fim critici, mai ales atunci când scopul este acela de a îndrepta lucrurile. E normal să avem nemulțumiri, mai ales când ne dorim să îmbunătățim ceea ce ne înconjoară. E normal să avem contradicții, pentru a face și a ne face lucrurile mai clare. E normal să avem atitudine, pentru ca societatea în care trăim să fie mai bună. Nu este însă normal să ne plângem, fără un motiv real.
Ascult aproape zilnic povești de viață cutremurătoare. Copii născuți cu probleme de care nu vor scăpa toată viața. Ba mai mult decât atât – vor deveni motivația părinților de a lupta, dar și grija apăsătoare că, într-o zi, ei, sprijinul, cei dedicați, vor dispărea, iar cel rămas va ajunge pe mâini străine, care nu-i vor înțelege sensibilitatea. Știți, probabil, copiii care au un handicap sunt adesea foarte afectuoși.
Pe lângă aceste povești vii, îmi amintesc o poveste literară despre un tată cu sănătate șubredă, închis la Auschwitz. Au murit oameni zdraveni, dar el a supraviețuit. Motivația? Avea acasă un copil cu handicap și trebuia să trăiască pentru el. Chiar și așa… vârsta nu iartă, și ei, cei fără vină și fără speranță, cine știe pe unde ajung fără părinții lor…
Aproape zilnic ascult povești de viață ale unor copii care și-au pierdut definitiv părinții. Da, sunt copii care și-au luat viața în mâini. Au continuat școala. Au mers mai departe pe drumul lor. Nu-i deosebești la prima vedere de alți copii – și e bine că e așa. Însă sufletul lor este altfel. Au un gol și un dor imens, care depășește ceea ce noi considerăm a fi principala problemă: grija zilei de mâine. Au nevoie de sfat, de o îmbrățișare, de alint. Nu le au. Trăiesc doar cu amintirea lor…
Tot aproape zilnic, în dublă ipostază, ascult povești despre… boală. Nu-s boli închipuite. Sunt boli care par să apară din senin, la oameni care nu-s nici vicioși, nici păcătoși, nici răi. Te cutremuri și te gândești cât de greu le este traiul zilnic. O unghie, dacă te doare, și ești afectat — dar cum e să duci pe picioare un cancer? Să fii în luptă zilnică cu el, să nu știi ce mutări va face mâine și la ce să te aștepți? Probabil știi că moartea îți bate la ușă și încerci să te bucuri de fiecare clipă. Poate că moartea nici nu mai este cea mai gravă problemă. “Fiecare e dator cu o moarte”, zicea țăranul. Mai dureroasă e teama de a fi doborât, de a zace într-un pat departe de ai tăi, de a muri în chinuri, ros de boală, pe cearșafuri impregnate de mirosul fetid al suferinței.
Da, ei toți au dreptul să se plângă! Doar ei!
Noi, ceilalți, nu avem dreptul!
Noi suntem bine!
Daruri cu tâlc
Recuperări istorice
Blăjani – file de monografie
Cuvant despre Cer
Retropelerinaje Buzoiene
Ceai de urzică
