Astăzi, la Blăjani, nu am înmormântat doar un om, ci un timp al nostru

Ieșeam din Biserică în lumina blândă a amiezii. Groparii își făceau treaba în tăcere, cu gesturi deprinse din prea multe înmormântări.
— Aici e? am întrebat, mai mult din reflex decât din neștiință.
Mormântul era acolo, deschis ca o rană veche.

— Da, mi-au răspuns, privind în jos.
— L-am dezgropat pe Fănache.

Fănache… fostul tehnician veterinar, omul cu bicicleta lipită de drumuri, cu mustață și glume bune, cu vorbe pricepute și poftă de viață.
Avea o vorbă de-ale lui, pe care n-o uitam: „Tai-o și dă și mie!” — zicea glumind, cu gândul la animale, dar cu un ochi râzând și altul clipind spre viață. Un umor simplu și sănătos, de om trecut prin multe și pus pe șotii.

Era așezat acum într-un sac alb, ca după o lungă noapte — o noapte de paisprezece ani. Odihnea într-o dezordine tăcută, înconjurat de cei care nu l-au uitat.

M-am întors mai trist decât venisem. Îmi aminteam când am aflat că s-a dus tanti Mioara, soția lui — o femeie blândă, cu mâinile calde de gazdă bună și ochii mereu aplecați asupra fiului. O mamă între mame.

Anii s-au scurs fără zgomot. Eu am crescut pe ulițele Blăjanilor, unde vacanțele se înveleau în miros de fân, iar casa lor era popas și tihnă. Așa l-am cunoscut pe Dan, fiul lor. Ne-am legat cu fire din acelea invizibile care leagă adolescenții când cred că timpul e de partea lor.

Când mi-a spus că i-a murit mama, am înțeles, dar n-am priceput. Cum să moară părinții noștri, când noi suntem încă vii în amintirile acelea cu biciclete, porumb fiert și râs de copil?
Cum, dacă noi încă simțim că suntem tineri?

Și totuși… timpul n-a iertat.
Astăzi, nu am înmormântat doar un om, ci un timp al nostru. Un timp în care moartea era departe, iar viața avea răbdare cu noi.

Optzeci de ani. Nici puțini, dar nici destui.
Uzura firească a făcut ce face mereu: a șters pașii, a stins vocea, a închis casa.
Pentru noi, cei care mai rămânem, e tot mai greu să ne închipuim tinerețea ca o stare prezentă — și totuși, în suflet, încă o purtăm.

Am venit devreme la Biserică. Oamenii s-au adunat cu vorba pe buze și grijile în buzunar.
Au povestit despre copii, despre boli și tratamente, despre ce mai e prin lume.
Așa ar fi povestit și tanti Mioara, cu vocea ei blândă, ușor răgușită.
Dar azi, ea era poveste. Una spusă cu milă și recunoștință.

Așa ne conducem unii pe alții. Încet, în pas cu un timp care nu iartă și nici nu uită.
Până când o cazma frânge tot ce-a mai rămas, ca să facă loc altuia.
Iar noi rămânem, un pic mai goi, un pic mai bătrâni, dar cu sufletul tot acolo: în casa de la marginea satului, în vacanțele acelea care păreau că nu se termină niciodată.

Sale!