Eram ceea ce se cheamă un … doctorand. Ajuns în biroul decanului, pe atunci părintele profesor Nicolae Necula, mi-a oferit o cafea. Cum nu aveam experiența băutorului, am tot sucit ceașca, de parcă nu-i găseam gura. Ceva ceva am luat din aceea ceșcuță, însă cu teama de a nu deranja gazda, făcând-o să creadă cu ceea ce-mi oferise nu era bun.
Și tot am mai avut momente când a trebuit să ies din firescul relațiilor și să spun: nu beau și nu am băut niciodată cafea, până când, undeva, într-un sat de turistic al beduinilor, am încercat o cafea și nu mi s-a părut o minune. Totuși, istoria sau istoriile cafelei mi-au plăcut și una o repovestesc și aici:
Cu o ceașcă imaginară în mână, m-am întors în anul 1683, la porțile Vienei, acolo unde turcii și creștinii nu luptau doar pentru teritorii, ci și – fără să știe – pentru cultura unei băuturi care avea să cucerească lumea.
De la sacii turcilor la ceștile europenilor
Când otomanii au fost înfrânți în cel de-al doilea asediu al Vienei, au lăsat în urmă, printre tunuri, corturi și mirodenii, sute de saci cu boabe maronii, necunoscute majorității vienezilor. Legenda spune că un spion polonez, Georg Franz Kolschitzky, care fusese negustor în Imperiul Otoman și cunoștea limba și obiceiurile, a cerut acești saci drept răsplată. Așa s-a născut prima cafenea vieneză: Zur blauen Flasche – „La Sticla Albastră”.
Dar ce legătură are totul cu România?
Ei bine, familia Cantacuzino. Boieri cu sânge bizantin și influență în Țara Românească și Moldova, Cantacuzinii au fost, fără îndoială, printre primii români care au introdus și apreciat cafeaua, în cercurile înalte, adesea prin legături cu fanarioții și Constantinopolul.
În epoca fanariotă, cafeaua era deja băutură de curte domnească, servită în filigran de argint, însoțită de rahat și șerbeturi. Boierii o beau dimineața, dar și la sfat sau la negocieri. Cafeaua era o formă de rafinament și putere. Se spunea că cine știa să o fiarbă bine în nisipul încins, „ca la Stambul”, avea și priceperea de a conduce o țară.
„Cafeaua turcească” și rădăcinile ei domnești
Dacă întrebi un român astăzi ce este cafeaua turcească, îți va descrie probabil un ibric, o spumă groasă și o doză de amărăciune lăsată la fundul ceștii. Dar cafeaua turcească a însemnat mai mult: o trecere a Orientului în sufletul Balcanilor, o punte între fastul sultanilor și tihna boierilor de la Snagov.
Un document din 1667 menționează chiar la București o „prăvălie de cafegiu” în zona Curții Domnești. Era începutul unei povești care s-a întins până în perioada interbelică, când Bucureștiul era numit „Micul Paris”, dar mirosea și a cafea proaspăt râșnită.
Concluzie: dincolo de gust, o poveste
Pentru un nebăutor de cafea, e ciudat să scrii cu atâta pasiune despre ceva ce n-ai gustat niciodată. Dar poate tocmai de aceea — pentru mine, cafeaua nu e o băutură, ci un simbol. Al răscrucilor istorice, al întâlnirii dintre civilizații, al rafinamentului și al puterii de a transforma cenușa unui război într-o aromă care ne unește la masă.
Azi, când deschizi o cafenea în România, nu știi că ești dator și turcilor, și Vienei, și Cantacuzinilor. Dar e bine să-ți amintească cineva. Chiar și un nebăutor.
Așa că … dacă-mi vei trece pragul șase slabe să bem o cafea, însă un ceai și o poveste, întotdeauna, cu drag.
Retropelerinaje Buzoiene
Blăjani – file de monografie
Fascinația rostirii
Daruri cu tâlc
Cuvant despre Cer
Recuperări istorice
