Povestea după poveste

Sunt comemorări și comemorări. Unele reci, formale, grăbite. Altele – rare – devin binecuvântări. Astăzi am fost la una dintre acelea care te încarcă, nu te consumă. Nu am fost întrebat câte farfurii trebuie, câte batiste sau câte porții – nimic din ce ține de număr. Totul a fost despre duh. Despre oameni. Despre rost.

Ne-am așezat la masă după slujba de pomenire și vizita la cimitir. La Colț de Rai, locul unde Marcela – cea care ne-a adunat pe toți – parcă ne zâmbea din amintire. Fiica ei povestea despre veselia mamei. Fiul – venit de la Timișoara – retrăia momente dragi: prima călătorie cu avionul alături de mama, în care a trebuit să dea explicații în detaliu despre trollerul plin de medicamente și despre proteza metalică a piciorului ei.

Era emoție sinceră la acea masă. Amintiri vii despre Marcela, cea care – în ultima parte a vieții – rămăsese tocmai fără amintiri.

Dar nu doar ea avea o poveste. Printre mărturisiri și glume, a apărut și „povestea părintelui cu Peugeot 208”. Am glumit: „Mă mir că n-ați venit și cu părintele, cum fac unii bolnavi prevăzători când vin la spital cu medicul de acasă.”

Fiul Marcelei – care este și ginerele părintelui despre care urma să aflu – a scos telefonul. Cu un amestec de mândrie și drag, mi-a arătat terasa plină de flori a socrului său, apoi cele două tractoare din curte: unul mic, altul mare, cu aspirație cu aer. „La 84 de ani, încă le folosește. Îngrijește o gospodărie mică, dar vie.”

Și nu doar atât. Deși oficial e pensionar, părintele merge și slujește unde e chemat. În zonă e criză de preoți, iar el, obișnuit cu munca și cu chemarea, nu spune nu. Merge cu bucurie. Cu har.

Mi-am amintit atunci de o conferință la care un ierarh spunea că preoții ar trebui să se pensioneze la 75 de ani. Unul de 90 s-a ridicat și a spus, cu umor: „Pe mine nu mă privește, n-am 75.”

Ginerele părintelui mi-a arătat apoi pe telefon un articol din Formula AS despre tatăl său. L-am citit mai târziu. Cu emoție. Pentru că, dincolo de amintirile despre Marcela și despre începuturile bisericii „Sfântul Andrei” – când fiica ei se ruga înainte de teze în paraclisul improvizat într-o baracă –, am primit darul unei povești mai mari decât orice discurs: povestea unui supraviețuitor. Un preot care a trăit cu rost, cu muncă și cu har.

Părintele Axente Petru Lucaciu: o viață între credință, pădure și rugăciune

„Crezi, nu crezi, e treaba ta, dar o să primești premânda.”

Așa spunea cu blândețe părintele Axente Lucaciu din Dobrești, județul Hunedoara. O frază care nu moralizează, nu amenință, ci luminează.

72 de ani de slujire în satele Bulzeștii de Sus și de Jos, Stâncești și Dobrești. Un drum lung, tăcut, dar plin de duh. Părintele nu s-a mulțumit să fie doar preot: a fost și pădurar, și tâmplar, și gospodar. A știut să taie lemne și să binecuvânteze. A știut să repare acoperișuri și să vindece suflete.

N-a fugit de greutăți. A trecut prin foamete, război, comunism. N-a plecat, n-a cedat. Biserica n-a fost o clădire rece, ci un trup viu, pe care l-a purtat în inima lui.

Spunea simplu, pe înțelesul tuturor. Fără teologie de catedră, dar cu o profunzime de munte. „Dacă oamenii nu vin la biserică, mă duc eu la ei.” Și așa făcea. Urca poteci, cobora văi, numai să nu-i piardă pe cei încredințați.

Într-o lume în care se închid biserici, părintele Lucaciu le repara. Cu mâinile lui. Fără fonduri. Fără laudă. Doar cu credință.

„Nu trebuie să convingi pe nimeni. Dacă trăiești drept, se vede.”

Cuvânt puțin. Muncă multă. Tăcere plină.

A îngrijit biserici de lemn ca pe niște ființe. A trăit din dragoste, nu din datorie. A fost un preot al tăcerii, nu al microfonului. Un om al pădurii și al cerului.

Ajuns la vârsta senectuții, părintele Axente e dovada vie că harul nu îmbătrânește. Nu a fost un om al vremii lui. A fost un om al veșniciei.

Și poate de aceea, povestea lui, spusă la o masă de pomenire, a fost darul cel mai frumos. O poveste după o altă poveste. Și așa am înțeles că uneori, Dumnezeu ne aduce la masă nu doar pentru a ne aminti pe cei plecați, ci și pentru a învăța de la cei care trăiesc cu adevărat.