Urmăresc de ceva vreme I viaggi del Settembrino, vlogul unui italian de care sunt sincer invidios: nu doar pentru cât de mult iubește România, ci și pentru cât de frumos o prezintă.
Cred că n-am ratat prea multe episoade. Deși se adresează conaționalilor săi, îl urmăresc cu plăcere, fiindcă – român fiind – am aflat de la el multe lucruri despre propria mea țară, pe care nu le știam. La ringrazio molto, signore!
Ei bine, azi dimineață, vlogul nu a mai fost despre istoria României, despre pitorescul ei, despre tradiții sau despre bucătăria românească. A fost despre noi, românii – dar nu în stările noastre de sărbătoare, ci despre o meteahnă veche: invidia.
Ce spune italianul? Că românii, asemenea italienilor – așa a zis, poate din delicatețe, sau poate chiar așa e – suferă de un tip de invidie paralizantă pentru comunitate. În timp ce americanii tind să aprecieze succesul celorlalți și să-l imite, românii – spune el – vor mai degrabă ca cel care a reușit să fie dat jos de pe piedestal. Să fie “adus la nivelul nostru”. Are dreptate?
Din păcate, da. Și aici nu mă refer la politică – unde succesul trebuie privit întotdeauna cu precauție, fiindcă politicienii sunt angajații noștri – ci la toate celelalte domenii în care există români care excelează, dar sunt înconjurați de alții care nu-i sprijină, ba dimpotrivă, le contestă reușita. Ar fi fost mai bine dacă am fi apreciat efortul lor – fie că vorbim despre deschiderea unei afaceri, despre un premiu important sau despre o simplă inițiativă civică.
Ne plângem că dispare capitalul românesc și ne imaginăm că ar putea fi salvat de cine știe ce salvatori naționaliști. Dar nu, l-am fi salvat noi înșine, dacă am fi fost mai uniți și dacă am fi avut încredere unii în alții. Numai că nu ne-a lăsat invidia, bat-o vina.
Povestea italianului de la I viaggi del Settembrino mi-a amintit un banc. Se spune că niște încornorați discutau între ei:
– Sunt frânt de oboseală, spune unul. Răspund de cazanul cu smoală al evreilor. Când unii încearcă să iasă, se urcă pe umerii altora, așa că trebuie mereu să-i împing înapoi.
Celălalt, relaxat, răspunde:
– Eu nu fac nimic. Mă ocup de cazanul cu români. Când unul vrea să iasă, ceilalți îl trag la fund.
Mă gândesc că, din spița lui Dante fiind, italianul știe poanta, dar nu spus-o. Oricum, a spus același adevăr, ca în Infernul – doar că altfel. Și trebuie să recunoaștem: nu rătăcește prin România degeaba, cum nici înaintașii romani nu au făcut-o fără să avem părți comune de ADN istoric.
https://www.facebook.com/settembrinoviaggi/videos/1259068659148097/?rdid=SAErZg4psLhb6Kva#
Daruri cu tâlc
Fascinația rostirii
Cuvant despre Cer
Retropelerinaje Buzoiene
Ceai de urzică
Blăjani – file de monografie
