La Sfântul Andrei vin mulți copii la Liturghia duminicală, după cum bine știți. Cei mai mulți vin să se împărtășească și nu au prea multă răbdare — lucru de înțeles. Nici noi nu am fi avut, dacă am fi fost de vârsta lor. Poate, uneori, sunt mai năzdrăvani, dar îi lăsăm așa, pentru că nu știm cât timp îi vom mai vedea în biserică. De obicei, dispar o vreme, între adolescență și maturitate. Pare a fi un ciclu natural al creșterii spirituale.
Îmi amintesc cum, într-o duminică, în timp ce rosteam predica, unul dintre copii a început să plângă. Mama lui l-a luat destul de hotărât și dădea să iasă.
„Nu mă deranjează, doamnă. Am și eu copii mici, știu cum e…”, i-am spus, încercând să o liniștesc.
Doamna, cu copilul în brațe, s-a întors spre mine și a spus:
„Poate dumneavoastră îl deranjați, dacă plânge.”
O replică bună, care m-a lăsat fără cuvinte. O fi fost umor fin, grabă sau… adevăr?
Și cum să mă deranjeze ceilalți copii, dacă nici ai noștri nu erau prea cuminți? Așa cum vin astăzi copiii colegilor mei, care au privilegiul de a fi mai tineri decât mine. În paranteză fie spus, îmi place mult când băiețelul părintelui Petrică Roșu, Mihnea, vine îmbrăcat în echipamentul echipei sale de fotbal. Așa veneau și ai noștri, probând ba o jucărie care face zgomot, ba un pantof care luminează și câte și mai câte, după vârstă. Nu erau deloc cei mai cuminți.
Îmi amintesc că, într-o duminică a Înmulțirii Pâinilor, în timp ce încercam să le descriu credincioșilor, cât mai viu, cum peste 5.000 de bărbați, fără a mai socoti femeile și copiii, îl ascultau pe Iisus, cum uitaseră de ceas dar foamea, la un moment dat, își cerea drepturile. Domnul le-a cerut ucenicilor să împartă cu ei pâinile și peștii, iar ceea ce părea prea puțin a devenit belșug — căci așa lucrează Dumnezeu în viața noastră, înmulțind binele atunci când îi urmăm voia. Ei bine, în Duminica istorisirii minunii, Matei s-a așezat în fața mea, m-a privit atent câteva secunde legănându-se de pe dreptul pe stângul. Chiar în clipa în care am făcut o pauză de respirație, a spus cu voce tare:
„Tată, vreau pâine.”
Și nu avea dreptate? Avea. Despre înmulțirea pâinilor vorbeam, despre hrănirea mulțimii în comunitatea lui Hristos.
Peste râsul general stârnit de incident, am fost nevoit să scurtez cuvântul și să rezolv situația din … pâinile primite la altar. Ce rost avea atâta vorbă? Trebuia să trec la faptă.
Mă întreb uneori: cât de cuminți or fi fost copiii aceia care-și însoțeau părinții la minunea înmulțirii pâinilor?
Una dintre picturile care mă impresionează în mod deosebit la noi, la Sfântul Andrei, este Intrarea Domnului în Ierusalim. Sunt reprezentați copii care îl întâmpină în timp ce par că se joacă. Ei, în sinceritatea și veselia lor, chiar așa l-au primit. Erau veseli! Copilăria e vârsta spiritului ludic, nu?
Așadar, în concluzie: năzdrăvani sau nu, lăsați copiii să vină la noi și nu-i opriți, căci noi îi iubim. Nu ne deranjează și sperăm că … nici noi pe ei. Dacă astăzi unul cere pâine, fiți pe pace, de la povestea cu Matei sunt mereu pregătit. Iar dacă ne mai pun și altfel în dificultate ne vom descurca, fiți fără grijă.