La moartea unui om pedant — Constantin Soare

Cu ceva vreme în urmă, în jurul orei 17, am primit un telefon. La Blocul 28, un bătrân se pregătește să plece din lumea aceasta, mi-a spus vocea de la capătul undei. Trebuie să-l împărtășim! 

Am propus, inițial, să vin a doua zi dimineață, dar insistența vocii m-a făcut să las totul și să pornesc spre el.

Trecuseră doar câteva săptămâni de atunci, iar astăzi am oficiat slujba de înmormântare pentru cel care a fost Constantin Soare.

Îmi plac poveștile de viață — sunt, poate, cele mai frumoase mărturii ale trecerii noastre prin lume. Așa că, înainte de slujbă, am rămas o vreme printre cei prezenți. I-am ascultat. Mi-au povestit cum era, cum l-au cunoscut, ce a însemnat pentru ei.

Par mici aceste fragmente, comparativ cu ce oferă istoria, cu oamenii „mari” de pe ecrane și din ziare. Astăzi, de pildă, presa vuia despre moartea lui Ion Iliescu.

Dar eu nu văd așa lucrurile.

Fiecare om poartă o lume întreagă în el. Povestea fiecăruia este mare — este povestea unei vieți, cu bucurii și tristeți, cu răscruci și drumuri împlinite. Și Constantin Soare a avut toate acestea, ca oricare dintre noi.

Fiul său — unicul fiu — mi-a spus că a fost un om bun.

Deși singur la părinți fiul i-a dăruit patru nepoți. Cu ei nu am reușit să vorbesc. 
Cei de vârsta lui – era născut fiind în 1947-, își aminteau că era pedant, mereu îmbrăcat în alb, cu o eleganță discretă.
Rudele din Vatra Dornei mi-au spus că, în urmă cu un an, și-a pierdut soția.

Femeia care l-a îngrijit în ultima vreme și care m-a chemat să-l împărtășesc, plângea în hohote.

Surorile lui — a fost penultimul dintre opt frați — povesteau cu duioșie despre copilăria lor în Buzău, în casa părintească de pe strada Heliade Rădulescu, nr. 9.

Și tot așa, din om în om, s-a țesut astăzi firul vieții lui Constantin Soare, despre care el nu a mai putut vorbi, dar cei din jur au făcut-o, semn al faptului că viața continuă și aici, prin cei care rămân.

Dumnezeu să-l odihnească în pace!

Sale!