Din colțuri de memorie

Pe un raft al bibliotecii mele, stau aliniate cărți de proverbe, zicători și vorbe vechi, culese din tot felul de colțuri de lume. Sunt multe, poate prea multe. Le-am răsfoit, nu le-am citit pe toate. M-au amuzat, m-au mirat, dar am simțit că în ele umorul și înțelepciunea poporului au fost puțin lustruite, împodobite cu haine de literatură cultă.

Dar satul adevărat… satul păstrează umorul strămoșilor viu, cu toată seva lui. Nu-l netezește, nu-l șlefuiește; uneori e crud ca o coajă de nucă, alteori rotund și dulce ca miezul dinăuntru. Și e bine să fie așa, căci din aceste vorbe se rostesc adevăruri.

Tinerețea și preoția la țară te așază într-o lume veche, aproape neschimbată, o lume simplă, fără fasoane.

Îmi amintesc serile de sfințire a caselor, când rămâneam la masă cu țiganii din sat, mâncând floricele și râzând de ne dureau obrajii. Sau sarmalele scoase direct din tuci, aburinde, în timp ce în jur plutea o lume de relații noră–soacră, uneori mai aprinse decât focul de sub ceaun.

Aveau o superstiție, „cum pică împărtășania” îi ziceau. La început, habar n-aveam ce înseamnă. Dascălul Onă m-a lămurit: „Dacă pică mai spre vârful linguriței, moare bătrânul.” Și iată-mă, împărtășind o soacră. Nora, curioasă, asculta pe la ușă să vadă dacă bătrâna o vorbește de rău. Cum prindea ceva, striga: „Mămică, vezi că lumânarea e pe masă!” La plecare m-a întrebat cu o privire piezișă: „Cum pică împărtășania?” I-am răspuns cu optimism: „Trăiește, trăiește mult!” – deși femeia era șubredă rău. Și iată că am plecat din Gherăseni, iar bătrâna încă trăia, în timp ce nora mă privea ca pe unul care ține cu dinadinsul să dea zile oamenilor.

Nici nu mai pomenesc de glumele de la priveghi. Pentru o noră ce-și plângea soacra cu care se certase toată viața, câțiva poznași au legat mâna slabă a bătrânei cu o sârmă de covrigi. Când nora a intrat bocind, i-au ridicat ușor mâna soacrei… și era să avem două sicrie a doua zi.

În lumea aceea a muncii, a necazurilor și a dorințelor neîmplinite, oamenii găseau totuși putere să râdă. Își puneau porecle ascuțite ca briciul: Maria lui Cap-de-fier, a lui Broscuță, și câte altele. Când aveam nevoie de cineva, trebuia să-i spun porecla, oricât de rușinoasă era; altfel, nu-l găseam nici într-o zi întreagă.

Vorbele lor erau ca niște fotografii cu sufletul satului. Întrebând odată de ce toți aveau câte o sacoșă pe portbagajul bicicletei, am primit răspunsul scurt și cu miez: „Ați văzut milog fără traistă?” Într-o localitate bogată, pe drum de câmp, tot găseai ceva de adus acasă.

Altă dată, vorbind cu un om ce părea în culmea evlaviei, m-am trezit cu elanul tăiat: „E cu ochii la Maica Domnului și cu mâna în traista omului.” Adevărul mi s-a confirmat mai târziu: îi vedeam mâna mai des decât ochii. Și când m-am lovit de pretențiile celor care nu ajutaseră cu nimic la repararea bisericii, am aflat o vorbă care m-a vindecat: „Omul fără dușmani nu face pielea doi bani.” Și, cum zice românul, știm să facem flori din mucegai.

„Cine cere nu piere, dar nici nume bun n-are” – o altă vorbă, numai bună de pus în inimă când aveai nevoie de curaj.

Și mai era una, amară și adevărată: „Sluga prost plătită se învață hoață.” Asta, da, înțelepciune de sat! Iar despre …îi taie gura săbii … nu mai spun nimic, fiindcă mă simt … implicat în chestiune.

Și mai era o vorbă pe acolo. Nu am înțeles-o bine atunci. Dar azi încep să mă dumiresc. Sunt dator cât voi trăi, nu plătesc până voi muri! Părea o spusă cu rea-credință. Acum, la ce se pregătește, pare … vizionară. Și dacă vrei să plătești nu reușești cât trăiești.

Așadar, amintiri, amintiri, amintiri …

Sale!