Omul bun nu e niciodată prost

„Sunt prost de bun”, se mai zice! Să fie oare așa?

Ei bine, toți ne simțim uneori mai buni decât suntem și avem chiar tendința de a rosti această afirmație.

Nu, un om care face bine nu e niciodată prost. Da, fiecare dintre noi a primit, măcar o dată, „o papară” în urma unei fapte bune.

În cariera mea administrativă, dar și în relaționarea umană, am greșit de multe ori. Nimeni dintre cei față de care am greșit nu m-a reclamat, jignit sau atacat. Nu stau însă la fel de bine cu statistica atunci când mă gândesc la cei pe care i-am ajutat — nu mulți la număr, slavă Domnului, aș putea spune în acest context — dar tare eficient.

Cum spune românul neaoș: „Când îți dă, îți fată vaca; când îți cere înapoi, îți moare vițeaua.”

E interesant cum cineva pe care l-ai ajutat și nu o mai poți face într-o bună zi îți devine un neobosit dușman. Sau, dacă nu îi extinzi ajutorul, degeaba l-ai hrănit de luni până vineri…

Era o glumă simpatică. Un om mai înstărit din sat, ales primar tocmai pentru că era avut, a început să le dea unora mai nevoiași câte ceva. Le-a dat o dată, le-a dat de două ori, chiar de trei ori. A patra oară le-a spus:
— Merge fiul meu la facultate și nu mai am de unde să vă dau.
Susținuții i-au răspuns supărați:
— Ia ascultă, mă! Fiu-tu face școală pe banii noștri!?

Chiar și așa, chiar dacă suntem firi slabe și uneori incapabili de recunoștință, trebuie să învățăm o lege universală: binele, până la urmă, se întoarce. Nu se întoarce mereu de la cel de la care am așteptat, ci de la alții — poate oameni pe care nici nu-i cunoaștem.

Mie așa mi se întâmplă! Dumneavoastră?

Așadar, omul bun nu e niciodată prost. E, întotdeauna, deștept.

Sale!