Ultima călătorie a lui Pac Pac

Zilele trecute, l-am condus pe ultimul drum pe Ion Marica, născut la 18 iulie 1945, plecat la Domnul pe 18 octombrie 2025. L-am împărtășit cu o săptămână înainte, când încă mai avea puterea să își facă semnul crucii și să șoptească o rugăciune. Era împăcat, liniștit, cu privirea senină a omului care simte că se apropie clipa întâlnirii cu Dumnezeu.

A fost înmormântat creștinește, înconjurat de familie, vecini și prieteni. A fost lume multă — semn că „Pac Pac”, cum îi spuneau cunoscuții, și-a lăsat urme adânci în inimile celor din jur.

Despre el mi-a scris nepotul, la rugămintea mea, un mesaj care spune totul despre felul de om care a fost:

 „Bunicul a fost ca tatăl meu, cu el am locuit până în ziua de azi! El m-a crescut și m-a făcut omul care sunt azi, un om iubitor de copiii lui și mai ales de nepoți! Fata mea cea mare era ‘fata lu’ Tataia’. A muncit până în ultima clipă și când venea cu un bănuț, aproape toți bănuții îi dădea nepoatei lui Maya! Era un om foarte activ, cu bicicleta! Toată lumea îl cunoștea din cartier, îi spuneau Pac Pac! Era el rău de gură cu lumea, dar avea un suflet bun! Bunica l-a iubit foarte mult, în ciuda greutăților și a bolii ei! A fost un om cum rar se mai găsește, un părinte care m-a crescut cu greu și cu drag!”

Cuvinte simple, dar pline de dragoste și recunoștință. Așa se scrie adevărata biografie a unui om — nu în acte, ci în inimile celor pe care i-a crescut și i-a iubit.

„Pac Pac” a fost un om de treabă, simpatic și curajos. A fost nedespărțit de bicicletă până când pământul a început să-l tragă. Când a căzut, viața i s-a îngreunat. Libertatea de altădată, aceea de a străbate orașul în ritmul propriei respirații, s-a stins încet, ca o lumină care pâlpâie la asfințit.

Boala i-a luat puterea, dar nu i-a putut lua bunătatea. A rămas un suflet cald, un om care a iubit și a fost iubit. În fotografia de la cimitir se vede soția sa, slăbită de boală, ținând în mâini chipul celui care i-a fost sprijin o viață. Privirea ei spune mai mult decât pot spune cuvintele: o viață întreagă trăită împreună, în dragoste și suferință.

Ei au fost părinții nepotului care mi-a scris. O familie simplă, dar curată, care a știut să trăiască în credință.

Astăzi, când vorbim despre despărțire, ne amintim că pentru cei care cred, nu e un sfârșit, ci o trecere. „Pac Pac” și-a lăsat bicicleta la poarta veșniciei și a pornit, cu pași ușori, spre odihna lui Dumnezeu.

Dumnezeu să-l ierte și să-i facă parte de lumină și pace!
Veșnică să-i fie pomenirea!

Sale!