Eram preot la Gherăseni. Trecuse vara, iar iarna amenința zdravăn peste sat. Turla cea mare era deplasată de un cutremur care năvălise cu ani în urmă, culmea, imediat după slujba de sfințire a bisericii. Oamenii păreau că nu mai au puterea să o ia de la capăt, așa că turla Pantocrator, fugise periculos din făgașul ei, încât vrăbiuțele vesele ne vizitau, nestingherite, chiar în timpul Liturghiei. Luasem taurul de coarne, cum se spune în popor, și începusem lucrări pentru scoaterea igrasiei. Până să ajungem la turlă, la geamuri și mai ales la pardoseală, mai era cale lungă.
Când veneam să slujesc în paraclisul de la subsolul bisericii Sfântul Andrei, chiar dacă deasupra nu era nimic și apa se aduna ca într-un bazin, mi se părea un lux. Acolo era centrala. La Gherăseni însă, până și dușumeaua de piatră – fie ea și piatră colorată – transforma un loc viu într-o stare de cavou înghețat.
Veneau femeile la spovedit și arătau ca stălamitele: multe broboade, picioare și mâini reci. Așa e la bătrânețe; sângele nu mai circulă cu aceeași repeziciune. Sigur, nu aveau unde altundeva să se ducă. Era singura biserică. Dar asta nu mă încălzea cu nimic, după cum nu mă mulțumea nici faptul că noi, în Altar, aveam parchet și o sobă bunicică. Veneau atât de bine înfofolite, încât, în ciuda aprobărilor din cap, am realizat că nu prea auzeau ce le spuneam. La sfârșit mă întrebau din nou…
A fost una dintre marile mele suferințe: nu am putut, în acea iarnă, să-i fac pe oameni să se simtă ca acasă. Casa lui Dumnezeu nu poate fi rece ca piatra cavoului; atmosfera ar trebui să fie blândă ca raiul. Și nu pentru că nu erau bani, ci pentru că nu existau condițiile necesare pentru mai bine.
Și totuși, situația aceea s-a transformat într-o șansă. Am renunțat să-i mai spovedesc pe oameni în biserică. Am început să merg la casele lor. Și se adunau, se pregăteau, îmi rezervau o cameră specială; o alta era pregătită pentru musafiri. Îi auzeam acolo, în odăile calde, cu câtă bucurie vorbeau între ei și cât de mulțumiți erau că nu mai trebuiau să înfrunte zidurile reci.
„Părinte, noi și la animăluțe le facem cald. Dacă nu au căldură, nu se dezvoltă”, îmi spuneau. Și aveau dreptate. Ni se povestește în colinde cum boii, cu respirația lor, îl încălzeau pe Pruncul Iisus.
Ei bine, iarna aceea – grea, aspră și lipsită de condiții – m-a apropiat mai mult ca oricând de oameni. Deja se făcuse o tradiție a vizitelor mele pastorale. Nu cred că astăzi mai există tradiția aceea, pentru că acum este una dintre bisericile cele mai călduroase și bine întreținute. Însă sunt amintiri pe care nu am cum să le uit, mai ales pentru că așa am devenit mult mai apropiat, dar și apreciat de oameni – pentru grija pe care am arătat-o față de ei și față de sănătatea lor.
Daruri cu tâlc
Ceai de urzică
Recuperări istorice
Retropelerinaje Buzoiene
Cuvant despre Cer
Blăjani – file de monografie
