Am ales până am cules. Ion Rațiu și incapacitiatea de a alege eleganța

„Am ales până am cules.” Așa era zicerea, parcă. Mă corectați dacă greșesc, vă rog!

Din când în când, istoria are grijă să ne-o reamintească, fără menajamente.
În ianuarie, când se împlinesc 26 de ani de la dispariția lui Ion Rațiu, memoria revine nu doar la un om, ci la un moment de răscruce. Un moment în care România a avut, pentru o clipă, șansa unei schimbări … elegante — și a trecut pe lângă ea.
Ion Rațiu a venit dintr-o lume a regulilor, a decenței și a responsabilității publice. Un lord fără titlu, dar cu educația interioară a demnității. „Domnul cu papion” nu era un moft stilistic, ci un semn: politica poate fi sobră, civilizată, fără strigăt și fără noroi. Poate fi fermă fără a fi brutală. Liberală fără a fi haotică.
Și totuși, a fost întâmpinat cu ouă. Inclusiv de unii buzoieni — fapt care spune mai mult despre noi decât despre el. Un costum sifonat, o eleganță batjocorită, o scenă care astăzi pare neverosimilă, dar care atunci a fost realitate crudă. Un gest la aprent uitat, dar simbolic, prin care am arătat că nu știam ce avem în față.
Rațiu a rostit atunci una dintre cele mai curate fraze: : „Voi lupta până la ultima picătură de sânge ca să ai dreptul să nu fii de acord cu mine.” Oare, după episodul Buzău i-au venit gândurile? Probabil că nu, dar … cred că am constat în emiterea frazei. Nu era o figură de stil. Era un crez afimat într-o societate care tocmai ieșea dintr-un  regim ce nu tolerase niciodată dezacordul.

Alegerile din 1990 n-au fost doar un exercițiu electoral. Au fost o probă de maturitate — pe care am picat-o. Am preferat zgomotul în locul viziunii, gogoașa în locul construcției, fluidul verbal dur în locul elegantului exigent. Am confundat calmul cu slăbiciunea și decența cu lipsa de forță.
Istoria, însă, nu uită. Ea nu se grăbește, dar plătește. Ne-a dat, în timp, răsplata pentru acea alegere: tranziții fără direcție, instituții fragile, lideri fără statură. Iar, prin contrast, figura lui Ion Rațiu a crescut. Astăzi, el pare mai mare decât momentul care l-a respins.
Poate că acesta este adevărul cel mai greu: unele șanse nu revin. Iar eleganța, odată alungată din viața publică, se recâștigă greu. Ion Rațiu rămâne simbolul unei Românii posibile — una pe care am refuzat-o atunci, dar pe care încă o invocăm, nostalgic, când ne întrebăm unde am greșit.
Am ales. Și am cules.

Sale!