Despre timp, memorie și fotografii care nu lasă uitarea să aibă ultimul cuvânt

Ce este timpul dacă îl lași de capul lui? Un fugar, care-ți răpește viața clipă de clipă! Dar de ce să-l lași să alerge nebun? Trebuie oprit, imortalizat, păstrat!
Pozele nu sunt spațiu fizic ocupat. Sunt un privilegiu pe care cei din trecut nu l-au avut. Îmi amintesc cum o vecină de pe ulița noastră din Blăjani a pozat-o pe străbunica să-i pună poza pe crucea mamei, pentru că nu avea poze cu ea. Semăna? În detaliu, nu! Dar nici memoria fizică și nici cea a hârtiei nu mai rețineau trecutul. Se diluase în uitare.
Azi am trăit cu intensitate nevoia de a scruta trecutul cu memoria, când, la Casa Berarilor, am primit un plic cu fotografii extrase de pe rețelele de socializare, de la cei cărora aș putea să le spun familia Smilefoto, pentru că, de când îi știu, dau tărie în timp imaginilor.

De obicei, din respect pentru cei la sfârșitul vieții cărora particip, scriu câteva gânduri. Nu din datorie, ci din recunoștința de a fi fost martor la crâmpeie din viața lor. Despre domnul Mihalache Lascu nu am scris atunci. Totul s-a petrecut prea repede, iar durerea familiei — mai ales a fiicei, Rodica — a fost prea crudă ca să poată fi așezată în cuvinte.
Astăzi însă, la un an de la plecarea lui, la biserică, la cimitir și apoi la masa întâlnirii, timpul a fost ținut pe loc. A fost o comemorare făcută nu doar prin ritual, ci prin daruri, prin chipuri adunate, prin amintiri scoase din memoria pe care timpul — acest dușman al prezentului — ține cu tot dinadinsul să o acopere. A fost un moment în care aburul primului fel al mesei venea printre povestiri, nu ca să doară mai tare, ci ca să tămăduiască. Uneori, vindecarea se face împreună.
Am primit, așadar, prilej de reflecție asupra trecutului unui om pe care-l simatizam foarte tare. Dar și un dar unic care privea viitorul și trecutul ca cele două fețe ale existenței, ca în Glosă. Totul în acel cadru cu cărți așezate aparent în dezordine nesfârșită ca filele vieții,cu lucruri vechi, numit Casa Berarilor. Poze tipărite, extrase din lumea grăbită a rețelelor sociale, readuse în formatul lor firesc — hârtia. Și am înțeles, poate mai limpede ca oricând, că fotografia nu este o tehnică, ci o formă de iubire. O formă prin care refuzi să lași memoria să se afunde în uitare. Să se stingă. Să rămână doar pe baza destul de înșelătoarei minți.
Familia aceasta minunată știe să ofere, dar și să păstreze și să cinstească memoria. Și, mai ales, a știut să o renască. Prin comemorare, nu au marcat doar un an de la plecarea tatălui, ci și un an de trecere în poveste.
Îmi revin în minte ochii lui albaștri, umorul, ușa deschisă cu drag, bunăvoința calmă, căldura unui om care iubea viața. Un om primitor, un om bun. Un om care a știut, poate fără să-și propună, să lase în urmă amintiri cu duiumul.
M-am dumirit azi că pasiunea pentru fotografie vine din suflet. Pentru că sufletul știe că memoria are nevoie de trup. Iar fotografia este, poate, una dintre cele mai blânde forme de aducere-aminte a trupului. Și cum să nu prindă viață propriilor amintiri, cum să nu-ți folosească ele tămăduirii prezentului, dacă ai imaginea cu tine?

Prin fotografie revin printre noi  chipuri care nu mai sunt la fel – din cauza aceluiași nemilos timp -, sau nu mai sunt deloc. Dar, pot fi salvate de uitare, prin comemorare, amintire și imagini făcute la vreme.

Sale!